Ziua a IV-a

Andrei Nuțu (n. 1996), mezinul acestei ediții, este din Piatra – Neamț. Este absolvent al Liceului de Arte din orașul natal, iar studiile superioare le-a făcut la Cluj, specializarea pictură de șevalet.

A început să picteze de mic, la Palatul Copiilor, unde, sub îndrumarea profesoarei Cristina Petrariu a abordat mai multe tehnici, de la pictură cu caracter laic, la icoană pe sticlă și pe lemn. Ioan Sbârciu și George Romila i-au fost, apoi maeștri primul pe partea de pictură laică, celălalt pe icoană. Se bucură de privilegiul de a fi coleg, la această ediție, cu profesorul său, George Romila, pe care îl apreciază foarte mult și de la care consideră că are încă multe lucruri de învățat.

În biserica în care a slujit vreme de șapte ani ca hipodiacon, se restaura pictura, care avea caracter popular. Astfel, având din liceu o bună bază de cunoștințe de desen, anatomie artistică, cromatologie, s-a putut apropia de icoană, încă din clasa a X-a, când profesorul Romila, care le preda, la acel moment istoria artei, l-a luat la el în atelier.

Pentru partea de frescă și șantier, Andrei și-a făcut ucenicia cu Nicolae Bălan, cel ce l-a sprijinit și cu suportul teoretic și dogmatic.

La pictura de șevalet nu a renunțat, practic, niciodată. Compozițiile sale, cu personaje surprinse în ipostaze dramatice, sunt de mare impact vizual și cu o mare încărcătură spirituală. Alternează, profilactic, perioadele în care privilegiază pictura laică sau, după caz, pictura cu caracter religios.

Despre simpozionul Iconari în Otopeni spune că ar trebui să aibă ceva mai multă vizibilitate în afara cercului de inițiați, să fim ceva mai deschiși către publicul larg.

Ceea ce este surpinzător la Andrei este acest caracter versatil, care îi permite să se miște natural în mediul pictural. Pentru că, în ultimii ani, s-a preocupat să își însușească vocabularul picturii bizantine, cu prilejul participării la acest simpozion (unde pictează Bunavestire), și-a impus o mai mare libertate, pe care pictura de șevalet i-o acordă, ca să introducă într-o icoană clasică, acel caracter popular, despre care facem vorbire. Consideră că icoana populară trebuie să respire libertate, să pornească de la un model consacrat, dar să nu aibă acel caracter căutat, prea elaborat, care îi limitează impactul asupra închinătorului.

Seriozitatea, promptidudinea cu care răspunde diferitelor provocări, suportul teoretic acumulat, sunt calități intrinseci ale demersului său.