sâmbătă, 10 noiembrie 2018


Iulian Batalan a pictat, în clasa a XII-a, o copie a unei icoane bizantine pe carton. De atunci s-a aplecat spre studiul icoanei, încercând să se perfecționeze, mergând la surse și documentându-se sistematic.
La fel ca și colegul său, Marcel Furtună, cu care a studiat împreună la Facultatea de Teologie, artă sacră, la Iași, nu a putut veni la cea de-a doua ediție a simpozionului Iconari în Otopeni, la care a fost invitat.
Pe modelul tablourilor votive, îl înfățișază în această ediție pe Alexandru cel Bun. Lucrarea este inspirată de tabloul din turnul Mânăstirii Bistrița. Opțiunea pentru culoarea verde a stat la baza viziunii sale asupra domnitorului Alexandru cel Bun: un domnitor echilibrat și iubitor de pace. Motivele de pe veșmânt sunt cele specifice epocii lui Petru Rareș. În partea stângă, este înfățișată gramata patriarhala de la 1401 prin care a fost recunoscută Mitropolia Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopol.
Urmărește îndeaproape simpozionul de la primele sale ediții, și-a procurat cataloagele tuturor edițiilor și este în legătură constantă cu iconarii, prin intermediul lui Marius Ghinea, participant și el la acest simpozion.
Deși i-ar plăcea să fie inovativ este, deocamdată, tributar modelelor consacrate. Consideră că șantierul este cea mai bună școală, pentru că majoritatea iconarilor se compune din autodidacți. Își dorește, ca privitorul, deopotrivă cu pictorul iconar, să își înalțe în fața icoanelor gândul de rugă și mulțumire către Dumnezeu. Spune că, în ce ne privește, comunicarea ne poate face calea mai ușoară.




Marcel Furtună vine de la Iași. Este absolvent de școală populară de artă, de liceu teoretic și, ca majoritatea participanților din acest an, de teologie, secția artă sacră. În seria întâlnirilor esențiale îi datorează aplecarea sa către studiul icoanei colegului său, Răzvan Gâlcă.
Pentru ediția din acest an, i-a fost alocată reprezentarea domnitorului Vasile Lupu, purtând în mână icoana Sfintei Cuvioase Parascheva, căci lui îi datorăm aducerea moaștelor Cuvioasei la Iași, în secolul al XVIII-lea. Accentul este pus pe personajul principal, înfățișat figură întreagă, flancat de principalele ctitorii ale sale: Golia, Trei Ierarhi, biserica mânăstirii de maici din Copou, biserica Sfântul Dumitru din Orhei. A încercat, pentru fiecare ctitorie în parte, să redea atribute specifice, particularități ce țin de ornamente și sculptură exterioară. În tratarea veșmântului domnitorului, a ținut cont de tabloul votiv al lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi precum și de modelul de tapiserie aflat pe un jilț de la mânăstirea Golia, contemporan cu domnitorul.
Despre relația cu Iconari în Otopeni spune că a ratat participarea la cea de-a doua ediție la care a fost invitat. Că se bucură că poate participa acum, că este impresionat de munca și de dăruirea lui Ioan Popa și, deși atelierul i se pare unul solicitant și provocator, care îl scoate din confortul și liniștea atelierului propriu, apreciază comunicarea implicită și faptul că poate comunica spre public prin această apropiere, aspectul liturgic și didactic al icoanei.





Toma Victor este absolvent de teologie artă sacră și a ajuns să picteze icoane datorită unui profesor de religie din școala primară. Blândețea acestuia a avut un impact major asupra copilului de atunci și i-a schimbat percepția asupra lucrurilor din jur. A fost cel dintâi profesor care i-a dus la biserică și i-a împărtășit pentru prima oară. Pe parcursul uceniciei sale a avut susținerea părinților care nu s-au împotrivit acestei îndeletniciri. În liceu, a întâlnit pe Marian Nan care l-a luat în vacanțe pe șantier. Acolo a fost pe mai mulți ani adevărata lui ucenicie. Astfel, optiunea pentru secțiunea pentru artă sacră de la teologie a venit de la sine. A lucrat mult în facultate în restaurare și a urmat, apoi, pașii clasici: stagiatura, examenul etc. 

Tema pe care a adus-o la iconari în Otopeni a fost negociată îndelung cu Ioan Popa pe schițe. Inițial era vorba să facă o reproducere a lui Mircea cel Bătrân așa cum apare el la curtea domnească. Ulterior, însă, s-a gândit la o compoziție complexă în care a fost adăugat și sfântul Nicodim de la Tismana la sfatul și cu ajutorul căruia Mircea cel Bătrân a ctitorit Cozia. Ctitoriile Cotmeana și Brădetu sunt adăugate compoziției, iar în registrul superior este înfățișat Iisus Emanuel primind jertfa pe tipicul unui tablou votiv. Și-a propus să pună în evidență, mai cu seamă, detaliile relevante.

În ceea ce privește situarea sa pe scala dintre tradiție și inovație, consideră că lucrurile sunt deja clarificate, că în tradiție nu prea mai ai ce adăuga și că orice ai încerca să adaugi, trebuie să preiei de undeva.


Mihai Neaga ne-a făcut el însuși o mărturisire de credință pe care o redăm ca atare în cele ce urmează:

,,
Ca pregatire profesionala sunt absolvent de ASE, nu am studiat nici arte nici teologie. Obisnuiam sa mai desenez portrete din cand in cand, dar era doar un hobby. In 2014 inca lucram la o multinationala de renume, in domeniul financiar, castigand bani frumosi. Insa nu eram implinit, simteam ca-mi pierd sufletul si ca ma indepartez de Dumnezeu. A venit apoi un moment de rascruce, cand s-a nascut primul meu copil, si am hotarat sa risc, renuntand la stabilitatea financiara si incercand sa ma apropii de Dumnezeu prin icoana (am simtit o chemare). Am intrat in concediu de crestere copil, cu gandul ca voi avea un an la dispozitie sa vad daca chiar pot trai din icoana. Si Dumnezeu, de atunci si pana astazi, m-a ajutat neincetat, rasplatindu-ma peste masura la care ma asteptam eu. La nici un an de cand am inceput sa exersez, l-am cunoscut pe Ioan si am mers cu el in Sf Munte, ajutandu-l la pictura bisericutei Sf Ipatie de langa Man. Vatoped. Apoi l-am cunoscut pe George Rascanu, care a fost un fel de mentor pentru mine, ajutandu-ma tot timpul cu sfaturi, si facandu-ma sa inteleg ce inseamna sa fii iconar: Sa ai liniste, sa nu te risipesti, este ca la rugaciune. Daca nu ai pace in inima nu te poti ruga, nu poti dialoga cu Dumnezeu. Icoana este truda umila prin care omul daruieste rodul mainilor sale lui Dumnezeu.

Am ales sa-l reprezint pe domnitorul Basarab I, pornind de la reprezentarea din Deisisul de la Curtea de Arges (se presupune ca este Basarab I, dar nu se poate spune cu certitudine) unde este reprezentat cu mainile intinse catre Hristos, ilustrand smerenia sa si viata inchinata lui Dumnezeu. Cercetand si viata voievodului, am descoperit ca a fost un om cu adevarat intelept, viteaz si iubitor de neam, demonstrand acestea prin biruinta in faimoasa batalie de la Posada, prin care a inlaturat dominatia ungara si a unificat teritoriile din regiune, intemeiand Tara Romaneasca. Am incercat sa-l reprezint pe Basarab I ca un conducator bizantin neinfricat, dar in acelasi timp smerit, vadind inclinatia lui catre ortodoxie. De obicei imi place sa adopt un stil traditional, inspirandu-ma din icoanele si frescele apartinand dinastiilor comnene si paleologe.

Iconari in Otopeni inseamna pentru mine o provocare, in primul rand tehnica. Este prima oara cand pictez cu emulsie. De asemenea, nu este usor sa renunti la linistea atelierului si rigurozitatea propriului program, si sa lucrezi cu public, comunicand cu oamenii. Doua aspecte mi se par, insa, cele mai importante. Unul, am invatat foarte mult in aceste zile de la ceilalti iconari, nu numai privind, ci schimband impresii, si propuneri concrete la framantarile si intrebarile pe fiecare dintre noi le avem cu propriile lucrari. Iar in al doilea rand, acest atelier deschis reprezinta, din punctul meu de vedere o mana intinsa celor care cauta sa invete si sa acumuleze cat mai multa experienta vizuala. Spun asta, pentru ca si eu am fost in aceasta pozitie, si am simtit ca efectiv mi se deschid ochii si inina experimentand ceva real, palpabil, dincolo de randurile cartilor, vazand la lucru un iconar.

Gandul meu de final este o recomandare: pentru cei care iubesc icoana si doresc sa invete, ii sfatuiesc sa aiba curaj, cu nadejde la Dumnezeu, se poate ajunge acolo unde constiinta deja iti spune ca poti ajunge. Exemplul meu de corporatist care a ajuns sa picteze la Iconari in Otopeni, pictand icoane si fresca in stilul traditional bizantin, de atat de putin timp, este unul elocvent pentru a demonstra ca Dumnezeu iubeste pe cei ce iubesc icoana, si ca ajutorul lui vine negresit, noi trebuie doar sa cerem."




vineri, 2 noiembrie 2018

Mihai Dumitru a desenat de când se știe. Era ceea ce se numește un pictor laic. Avea un prieten care picta icoane brâncovenești și reușea, înainte de revoluție, să trăiască bine din această îndeletnicire. Deși acesta îl îndemna, el evita sistematic să picteze icoane. Până în anul al V-lea, la Facultatea de Artă murală din București, când a primit ca temă să facă o icoană cu Iisus Pantocrator. A fost prima sa icoană de mari dimensiuni. Profesorii se mirau că lucrează bine în tempera, deși se știa că el preferă pictura în ulei. Într-o dispută cu un cumpărător, a pus acea icoană pe foc, însă icoana nu ardea. Nu știa, la acel moment, că aceasta este proba supremă pentru botezul unui iconar.
S-a bucurat că a primit tema lui Neagoe Basarab, pentru că a avut prilejul să citească despre ctitoriile de la Athos ale domnitorului. În compoziția propusă, sunt înfățișate trei ctitorii românești: Snagov, Ostrov și Curtea de Arges, iar restul compoziției este ritmat de acoperișurile din Athos, pentru că i se pare că plastic se susține foarte bine. Consideră că, dacă nu inovezi în icoană, aluneci în stereotipii și se bucură că la Iconari în Otopeni este încurajată inovația. Și-a antrenat răbdarea, învățând de la studenții săi și speră ca virtuozitatea să nu conducă iconarul spre monotonie în gândire. Spune că acum 20 de ani, mai mulți iconari au cerut binecuvântare de la părintele Sofian Boghiu, pentru a face o echipă mare cu un atelier comun. Părintele le-a dat binecuvântare, dar în același timp le-a spus, că le va fi greu să lucreze împreună, că fiecare va trebui să-și lase deoparte orgoliile. Astfel, consideră că ce se întâmplă la Iconari în Otopeni este o probă de gândire superioară, care trece dincolo de mândrie și reușește să împlinească un vis vechi. Spune că duhul icoanei nu stă în proporții. Crede că nu există invidie sfântă. Consideră că dacă lipsește bucuria de a lucra, lucrează degeaba și crede că poți căpăta libertate în interiorul canonului, cu condiția să transmiți ceva.


George Rășcanu, din Vaslui, a studiat pictura de șevalet și nu vedea icoana ca pe ceva bine definit artistic. A început să picteze icoane îndemnat de mama lui și face deja de 20 de ani acest lucru. De 10 ani lucrează în echipă cu părintele Răzvan Gască de la Viena (participant la ediția a II-a). Icoanele sunt unitare, grație unui dialog asumat între cei doi iconari.
La Otopeni, îl pictează pe Ștefan cel Mare și tema a venit către el, prin prisma faptului că Vasluiul este important în economia sfântului moldovean. Despre Ștefan cel Mare spune că este un model de viețuire, iubitor și creator de frumos, un caracter dârz, trăsături pe care a încercat să le redea, atât prin detaliile chipului, cât și prin postura siluetei. Preocupările Sfântului au fost subliniate prin accesorii relevante: conducător de oști și ctitor. Pentru detaliile de veșmânt, a întreprins o cercetare amănunțită. La Nicolae Iorga a găsit remarca potrivit căreia, veșmintele domnitorilor noștri nu sunt cele ale unor țărani înstăriți, ci ale unor principi și ale unor împărați bizantini. Veșmintele, în marea lor majoritate, erau de proveniență venețiană. Artistul iconar nu s-a mulțumit cu detaliile din tablourile votive, ci a mers la sursă și a găsit în muzee mostre de veșminte din secolele al XV-lea și al XVI-lea, pe care le-a adaptat contextului cerut. Spune că documentarea îl ajută să pătrundă într-o lume nouă și, pictând, încearcă să aibă acces la acea lume veche, iar darul iconarului este să facă privitorul părtaș la acest privilegiu.
Despre Iconari în Otopeni spune că a fost vizitator de la ediția I, când a cunoscut colegi cu care a păstrat legătura. Despre Ioan Popa spune că este un liant puternic și consideră că timpul scurt pe care acesta li-l alocă, poate fi considerat o provocare de a-ți verifica limitele. Și-ar dori să aibă ocazia să afle mai multe lucruri despre felul în care lucrează ceilalți participanți, să aibă mai multă lejeritate, deci un timp mai lung, și ar vedea un simpozion organizat pe modelul unei tabere de creație, fără public, într-un cerc mai restrâns, eventual în jurul unei lucrări comune, de exemplu un iconostas sau pictura unei biserici, prilej cu care să fie aduși la un loc artiști cu care dialogheaza bine.


Costel Nacu este absolvent de teologie, secția artă sacră, pentru că a considerat că este mai bine să fii un pictor bun decât un preot slab. Este discipolul lui Dan Ivanovici cel care i-a fost mai mult decât un maestru. De la el a învățat că viața de pictor bisericesc e mai mult decât o meserie, este un mod de a fi. Lipsești mult de acasă, copiii cresc, și constați că timpul trece în absența ta, iar într-o zi te anunță că se căsătoresc. A participat la restaurarea catedralei patriarhale din 2008, a contribuit la restaurarea in situ a catapetesmei de la schitul Dârvari, cel al mânăstirii Suzana precum și cel al paraclisului din reședința patriarhală. Când era mic, l-a întâlnit pe părintele Cuza, cel ce făcuse liceul la Ismail (Cetatea Albă) și facultatea la Cernăuți. Părintele era bătrîn și avea un scris foarte frumos. Încercând să-l copieze, Costel Nacu a ajuns să aibă un scris special. Fapt ce nu a trecut neobservat, astfel că a ajuns să scrie, pe pergament, la Patriarhie, tomusurile și gramatele sinodale de canonizare, de înscăunare sau de înființare a unor noi eparhii.
Nu-i place să copieze modele căci, consideră că, dacă toată lumea ar fi copiat, am fi avut câte o singură icoană pentru fiecare sfânt. Consideră că este important ca iconarul să-și pună mintea la contribuție și să se raporteze la contemporaneitate, căci fiecare epocă își reflectă gândirea. Deopotrivă valoroși, Rubliov și Panselin, au ilustrat diferit epocile lor.
Dacă în anii 90 era un haos din cauza accesului necernut la informațiile vizuale, astăzi accesul mai lesnicios, prin călătorii și internet, face mai dificilă filtrarea, însă crede că în acești ani, iconografia contemporană se așează treptat pe făgaș.
De la maestrul său a aflat că pe sfinți tebuie să-i faci frumoși că te vezi cu ei pe lumea cealaltă. Crede că diferența dintre un pictor mediocru și un pictor bun o face studiul desenului, al culorii al compoziției etc. însă diferența între un pictor bun și unul foarte bun o face cultura. Spune că doar cu pregătire academică, fără o trăire liturgică, icoana nu iese, așa cum nici dacă doar te rogi, fără să pui mâna pe pensulă, nu vei reuși să faci o icoană valabilă și funcțională.