sâmbătă, 16 noiembrie 2019


 Alin Pater (33 ani) a absolvit Liceu de arte Sabin Drăgoi din Arad. A urmat cursurile Facultății de Arte plastice de la Universitatea de Vest din Timișoara, unde a absolvit inclusiv masterul în conservare și restaurare. Încă de mic, părinții l-au îndreptat spre desen și, foarte curând, la Palatul copiilor, a descoperit că icoana îl atrăgea. Un moment decisiv l-a consitituit apariția în proximitatea sa, a artistei Angela Hanc, care preda la Palatul copiilor, și care i-a împrumutat o carte de iconografie - Truda iconarului. De atunci, a citit tot ce a găsit pe tema icoanei și a provocat multe discutii pe această temă cu profesoara sa. Adevărata școală consideră, însă, că a dobândit-o pe șantiere.
La început, desconsidera icoana pe sticlă, crezând că oricine poate face asta și i se părea că este un tip de limbaj mai greu accesibil decât cel al icoanei culte. I se pare nedrept că icoana populară este considerată arta săracilor, fiind mai puțin apreciată decât icoana pe lemn, fresca și mozaicul. Iubește icoana pe sticlă, pentru frumusețea ei frustă și pentru mesajul ei direct, pentru funcționalitatea imaginii, cu mai puține teoretizări filozofice și o asemuie cu o gură de aer proaspăt. Există și în icoana populară modele clasice de la care, însă, artistul își permite să devieze căci consideră mai importantă viața icoanei decât copierea unui model. Nu de puține ori, se abate de la linia izvodului, pentru că spune că o copiere fără discernământ a modelelor doar pentru că sunt vechi, nu garantează valoarea. Căci și în vechime se făceau lucruri bune și mai puțin bune.
La simpozion, o pictează pe Cuvioasa Varvara, de care s-a apropiat citind viața sfintei. A adunat elemente și a compus scene, astfel încât icoana să se susțină teologic și estetic. Spune că apropierea de un sfânt, atunci când lucrezi o icoană, evlavia pe care o ai la acel sfânt ajută la clarificarea unor detalii importante. Fiecare lucrare aduce, dincolo de o provocare tehnică, o provocare duhovnicească, cu impact în sufletul celui ce lucrează. Nu de puține ori este greu de prevăzut dacă tu alegi icoana sau icoana te alege pe tine. Tradiția și inovația nu sunt în viziunea sa plasate pe o axă în puncte diametral opuse. Nu consideră că tradiția aparține trecutului și inovația viitorului, ci, mai curând că ochiul iconarului poate selecta elemente insolite din pictura veche, lucruri ce sunt de o incredibilă actualitate și care, puse într-o altă sintagmă, pot avea un caracter de inovație. Pentru asta însă este nevoie de responsabilitate și discernământ.




vineri, 15 noiembrie 2019

Florin Deaconu (36 ani) este absolvent al Liceului teoretic Mihai Eminescu din Bârlad. După mai mulți ani, în care a urmat cursurile de pictură la clubul copiilor, a urmat cursurile Facultății de Artă Sacră din Iași. Aici l-a avut profesor pe Tudor Vasile, cel ce s-a numărat printre participanții simpozionului nostru, la editia a IV-a.
Încă din liceu, a lucrat icoană și a participat la numeroase tabere de creație, fără însă a fi convins că pictura bisericească va fi drumul lui. Cu timpul, însă, a simțit că aceasta ar fi alegerea corectă. În facultate, procedura de autorizare a unui pictor bisericesc i se părea extrem de anevoioasă și multele ore pe care le petrecea pe schelă îi dădeau senzația că nu va putea să rămână în acest areal. Ajutorul a venit de la o colegă, care l-a chemat pe un șantier. Ea știa foarte clar ce trebuia să facă și, desenele ei, observate îndelung, vreme de 2 ani, de ucenic au constituit inițierea artistului. A primit apoi comenzi sporadice și lucrurile au început să se lege. Icoana pe care o pictează aici (Sfântul Prooroc Ilie) îl bucură, atât pentru că se pretează caracterului popular, dar mai ales pentru faptul că pe fiul său de 5 ani îl cheamă Elisei. Principala provocare a fost aceea că, dacă până acum a lucrat neconstrâns, este prima dată când trebuie să lucreze în manieră populară.

 Se bucură de această participare, pentru că are confirmarea că face parte dintr-un grup cu aceleași interese, căutări și frământări, iar faptul că se numără printre ei, îl consideră ca pe o recunoaștere că a trecut perioada de ucenicie, că a parcurs niște etape necesare. Îi place să experimenteze și nu de puține ori își caută inspirație în pictura laică, fiind mai puțin ancorat în tradiție. Consideră că tehnica este un element secundar pentru redarea conținutului și că cel mai important lucru este ca mesajul icoanei să fie cel corect. Se bucură că are prilejul să ia contact direct cu lucrările celorlalți iconoari, văzute pe internet. Apreciază în mod deosebit discuțiile libere între participanți, despre icoană și nu numai, iar faptul că participarea se face pe bază de invitație reprezintă o încurajare pentru cel invitat și o recunoaștere implicită a lucrului său.

Ziua a V-a
Ovidiu Gliga (37 ani) a absolvit liceul teoretic în Alba Iulia și primele informații vizuale (icoane, diapozitive), i-au fost furnizate vreme de mai mulți ani de Maica Maria (greco-catolică). Tatăl său desena tot timpul, însă părinții nu l-au încurajat în a urma o carieră artistică. Trăia într-un mediu fervent religios, în care conviețuiau mai multe confesiuni creștine. Deși nu avea ca direcție icoana în sine, era fascinat de imaginile cu subiect religios, mai cu seamă de cele pe care le vedea în revista Turnul de veghe. Era curios și punea mereu întrebări. Bunicii au fost cei care s-au ocupat de devenirea sa duhovnicească, l-au spovedit și împărtășit de foarte curând, astfel încât, atunci când o profesoară de la Palatul copiilor i-a propus să facă și câteva încercări de icoană pe sticlă a acceptat bucuros. În clasa a XI a a decisă că va merge la Facultatea de teologie - artă sacră la Cluj-Napoca, iar masterul l-a absolvit la Univesitatea de Arte și Design de la Cluj. A continuat studiul pe cont propriu și își căuta un îndrumător, atunci când, împreună cu un coleg de facultate, cu soția și încă doi prieteni, au ajuns să picteze biserica Sfântului Mare Mucenic Mina de la Alba Iulia. În 2008 s-a mutat la Brașov, unde a predat vreme de cinci ani la seminarul teologic, secția de patrimoniu. Când seminarul și liceul pedagogic au fost comasate, a vrut să părăsească învățământul. A fost solicitat, însă, să rămână în sistemul de învățământ, la Școala populară de artă, unde predă și azi.
Pictează Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, o temă complexă, atât din punct de vedere stilistic cât și compozițional. Lucrarea sa de licență, care l-a avut în centru pe Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul, l-a apropiat în egală măsură și de Sfântul Ioan Botezătorul, curiozitatea sa hrănind o mare admirație pentru cei doi sfinți. I se pare combinația ideală și greu de urmat, între duritate, consecvență și blândețe. Scena Nașterii o consideră uluitoare, prin bucuria pe care o aduce un prunc în orice familie, coroborată cu paradoxul părinților bătrâni, care prin statornicie și verticalitate au obținut, în cele din urmă, dar de la Dumnezeu. Cea mai mare provocare a fost să transpună totul într-o manieră populară, astfel încât a căutat să rezolve tema, mai cu seamă la nivel grafic, ca pe niște fire, care ajută la țeserea între ele a unor pete de culoare. Vrea să meargă în continuare pe această direcție, căci îi place și i se potrivește. În fiecare an, a venit cu elevii săi la simpozion și nu de puține ori le arată în albumele edițiilor precedente faptul că putem fi atenți la dogmatică și deschiși la rezolvări diferite, în același timp. Fiecare icoană este, în opinia sa, un amestec între tradiție și dorința fiecărui iconar de a se exprima. Însă icoana te smerește ea; nu va fi scăpată de sub control și nu inovezi nimic. Dacă ești ancorat duhovnicește în Sfânta Scriptură nu ai cum să deviezi.






Ziua a V-a

Florentin Stoian (39 ani) a absolvit Liceul de Artă din Brăila, Facultatea de arte vizuale din Oradea și are o licență în Istoria și teoria artei la Universitatea Națională de Arte din București. Stagiatura și-a făcut-o pe șantierul domnului Cornel Pașcanu la Tulcea. O influență importantă a avut-o, în devenirea sa, colegul său Cătălin Buzoianu, pe care îl consideră un exemplu demn de urmat. A început să picteze icoane având o bază clasică și după trei ani în învățământul de artă, după șantiere de frescă în Maramureș, a hotărât că icoana îi este cel mai aproape de suflet.
Lucrarea pe care o realizează la acest simpozion are la bază o icoană descoperită la Curița, o localitate din zona Oneștiului. Participând la o campanie a Patriarhiei, în care erau inventariate bisericile monument din Moldova, a găsit două icoane depozitate în altarul bisericii din această localitate: Maica Domnului și Sfântul Nicolae. Există și o a treia icoană, în aceeași manieră, care îl înfățișează pe Arhanghelul Mihail, icoană ce se află la Muzeul din Borzești. I-a plăcut foarte mult sinceritatea execuției meșterului popular, astfel încât a ținut să o aducă în atenția publicului. În același timp, consideră că această icoană nu este de factură moldovenească și presupune că a fost adusă din Țara Românească.
Despre Iconari în Otopeni spune că este un context viu, în care poți beneficia de un schimb de experiență, de idei, de cunoștințe tehnice, chiar și de materiale și unelte, că poți vedea cum se dezvoltă și cum gândește cel de lângă tine. Spre exemplu, a văzut la Ovidiu Gliga cum începe armonizarea fondurilor calde, pe care vine apoi cu culorile reci. Sunt etape pe care nu le poti decela într-o lucrare finită. Se bucură de participarea la acest simpozion ca de un curs practic intensiv, în care sunt încurajate căutările sincere în domeniul iconografiei, ceea ce ce unește și transformă oamenii. Se consideră deocamdată mai aproape de tradiție, al cărei vocabular îl deprinde, în perspectiva unei eventuale inovații.





Ziua a V-a

Andrei Mușat (30 ani) a absolvit liceul de artă. Are două licențe. Una însoțită de master la secția murală a 
Universității Naționale de Arte, cealaltă la secția de artă sacră a Facultății de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul" din București. Lucrarea sa de doctorat, în curs de publicare, pe care a susținut-o la Universitatea de Vest din Timișoara sub îndrumarea Suzanei Fântânariu, are ca temă Kitschul: simulacrul religios în Europa de Sud-Est post-totalitară. A studiat doi ani la Berlin la Institutul de Istoria imaginii și artei - Universitatea Humboldt. În această ediție a simpozionului, propune icoana Sfinților Arhangheli Mihai și Gavriil, într-o manieră arhaică, ce amintește de pictura romanică și cea creștină a primelor veacuri. ,,Îmi doream de multă vreme să fac îngerii în aceste proporții cu șase capete în loc de cel puțin șapte și jumătate cum vor toți. Dar niciodată nu am avut ocazia. Unde, dacă nu aici, să fi putut face un asemenea experiment?"
Cea mai mare provocare consideră că este aceea de a ține în frâu academia din tine. ,,După ce te-ai hrănit din libertatea voluptuoasă a modelelor care ți-au fost propuse, la care se adaugă formele pe care vestul le privilegiază, după ce vezi cele mai actuale experimente plastice din occident și înțelegi gustul europeanului pentru forme primitive, brute, faci o buclă și vezi la tine acasă o cultură criptată într-o aparentă incultură și simplitate. Am numit aici arta populară. Mă bucur că la acest simpozion nu se forjează pe tiparul țăranului autentic pe care să-l mitizăm." Dacă reușești să ții în frâu academia din tine, care te provoacă să-i corectezi pe cei vechi, poți spera să faci o modestă reproducere care împrumută parțial din libertatea pictorului popular. Eu leg arta populară de ideea de libertate, mai curând decât de povești cu căciula dacică".

Pentru simpozionul Iconari în Otopeni și-ar dori o vizibilitate sporită, mai cu seamă în rândul publicului larg. Se revendică din arealul conceptual al lui Sorin Dumitrescu, vizibil mai cu seamă în desenele sale. La tradiție se raportează într-un mod dinamic, considerând că este important cât poți lua din limbajul clasic, astfel încât să nu cazi în clișeu și în kitsch așa cum la artiștii foarte artiști există riscul dinamitării imaginii sacre. Și-ar dori să nu mai stăm cu spatele la propriul patrimoniu, să valorizăm modelele locale, fără a apela la naționalisme ieftine. Dezaprobă reprezentările Maicii Domnului care se șterge la ochi cu tricolorul românesc.






joi, 14 noiembrie 2019

Ziua a IV-a
Andrei Nuțu (n. 1996), mezinul acestei ediții, este din Piatra – Neamț. Este absolvent al Liceului de Arte din orașul natal, iar studiile superioare le-a făcut la Cluj, specializarea pictură de șevalet.
A început să picteze de mic, la Palatul Copiilor, unde, sub îndrumarea profesoarei Cristina Petrariu a abordat mai multe tehnici, de la pictură cu caracter laic, la icoană pe sticlă și pe lemn. Ioan Sbârciu și George Romila i-au fost, apoi maeștri primul pe partea de pictură laică, celălalt pe icoană. Se bucură de privilegiul de a fi coleg, la această ediție, cu profesorul său, George Romila, pe care îl apreciază foarte mult și de la care consideră că are încă multe lucruri de învățat.
În biserica în care a slujit vreme de șapte ani ca hipodiacon, se restaura pictura, care avea caracter popular. Astfel, având din liceu o bună bază de cunoștințe de desen, anatomie artistică, cromatologie, s-a putut apropia de icoană, încă din clasa a X-a, când profesorul Romila, care le preda, la acel moment istoria artei, l-a luat la el în atelier.
Pentru partea de frescă și șantier, Andrei și-a făcut ucenicia cu Nicolae Bălan, cel ce l-a sprijinit și cu suportul teoretic și dogmatic.
La pictura de șevalet nu a renunțat, practic, niciodată. Compozițiile sale, cu personaje surprinse în ipostaze dramatice, sunt de mare impact vizual și cu o mare încărcătură spirituală. Alternează, profilactic, perioadele în care privilegiază pictura laică sau, după caz, pictura cu caracter religios.
Despre simpozionul Iconari în Otopeni spune că ar trebui să aibă ceva mai multă vizibilitate în afara cercului de inițiați, să fim ceva mai deschiși către publicul larg.
Ceea ce este surpinzător la Andrei este acest caracter versatil, care îi permite să se miște natural în mediul pictural. Pentru că, în ultimii ani, s-a preocupat să își însușească vocabularul picturii bizantine, cu prilejul participării la acest simpozion (unde pictează Bunavestire), și-a impus o mai mare libertate, pe care pictura de șevalet i-o acordă, ca să introducă într-o icoană clasică, acel caracter popular, despre care facem vorbire. Consideră că icoana populară trebuie să respire libertate, să pornească de la un model consacrat, dar să nu aibă acel caracter căutat, prea elaborat, care îi limitează impactul asupra închinătorului.

Seriozitatea, promptidudinea cu care răspunde diferitelor provocări, suportul teoretic acumulat, sunt calități intrinseci ale demersului său.













Ziua a IV-a

Am primit vizita unor tineri studioși, de la Galați, care s-au bucurat de o prezentare detaliată a fiecărui participant, făcută de Ioan Popa.
Chiar și doamna Ruxandra Garofeanu a fost curioasă să vadă ce lucrează tinerii iconari.
Foști participanți, soții Anca și Alex Costenco, buni mozaicari, ne-au vizitat, de asemenea.
O zi plină, o atmosferă plăcută, o calmă și caldă bucurie duhovnicească.