(scrisoare de la locul faptei - Mădălina Mirea, curator)
Cum să cuprinzi în câteva rânduri toate câte se întamplă
într-o zi la atelierul nostru?
Astăzi a fost
ziua artiștilor români. Și am primit vizite importante. Dimineață, ne-a
cercetat Preasfințitul Timotei Prahoveanu, care a făcut un tur de atelier cu
Pr. Cristian Burcea și cu dl. Silviu Gheorghe, primarul din Otopeni, fără de
care această manifestare nu ar fi fost posibilă. Pe seară, a venit dl Marcel Petrișor, care ne-a răvășit cu
mărturiile sale din timpul detenției în închisorile comuniste.
Am vorbit cu
Vasile Lefter, un artist născut într-un
sat la granița dintre Suceava, Iași și Neamț. Parcursul său a fost lin. A
crescut în preajma tatălui său, un artist fără pretenții, dar cu o bună
formație artistică interbelică și care, după ce n-a mai lucrat pe șantiere, s-a
retras și a pictat cruci și prapuri. Vasile s-a trezit lucrând, de la vârste
mici, iar la șaisprezece ani a venit la București, ucenic al lui Grigore Popescu, cel care, la acea vreme,
lucra la Biserica Flămânda. A rămas direct pe șantier, n-a mai plecat acasă. A
mers apoi la Liceul Toniza, iar în vacanțe mergea pe șantiere: Tismana, Cozia,
mai târziu Râmețul.
S-a stabilit la Alba – Iulia, unde a pictat biserica Sfântul
Ioan Botezătorul, dar, în ultimii doi ani, a revenit la Iași, pentru un proiect
de suflet, la care lucrează încă: Adormirea Maicii Domnului – Galata.
Este pentru prima
dată la un astfel de simpozion, și, deși este obișnuit cu munca în echipă, pe
șantier, aici este vorba despre o altfel de colaborare. Se schimbă idei și
impresii, nu este ca pe schelă, când fiecare este specializat într-un anume set
de operațiuni. Este plăcut surprins de diversitatea abordărilor și consideră că
este foarte utilă o atare confruntare.
Lucrarea pe care
o propune cu această ocazie, are la bază un concept îndelung elaborat. Ar vrea
să surprindă ideea de popor creștin, rezilient în fața prigoanei comuniste. Are
atât figuri generice, cât și figuri emblematice, recognoscibile. Închisoarea se
transformă în biserică luminoasă, așezată sub ocrotirea lui Iisus Emanuel,
nădejdea noastră că este și va rămâne cu noi.
Cristina Șchiop
s-a născut în Bucovina și chiar dacă mama ei ar fi vrut să meargă la liceul
sanitar, Cristina a mers la rudele de la Timișoara, unde a făcut liceul cu
profil de prelucrarea lemnului și sculptură. A lucrat de timpuriu la combinatul
de prelucrarea lemnului din Caransebeș, făcând mobilă stil, desene și sculptură
ornamentală. A stat pe lângă meșteri cu experiență, care făceau prototipurile
ce erau apoi multiplicate. Dar sufletul său tânjea după sculptura figurativă.
S-a apropiat de sculptura bisericească prin maestrul său, Ștefan Goja, pe care
l-a prins în ultima perioadă a vieții sale, când acesta făcea doar proiecte.
Maestrul i-a dat o probă de lucru: un dormitor Ludovic al XVI-lea. Artistei nu
i-au plăcut trandafirii care decorau mobilierul. Erau stângaci, semănau cu mici
verze. A dat detaliilor o atare plasticitate, încât maestrul a păstrat-o în
proximitatea sa.
A mers la
facultate târziu și a avut șansa să dea din nou pentru un om special: Doina
Mihăilescu, sufletul Universității de Vest, care a încurajat-o pe parcursul
celor cinci an de studiu. A lucrat la restaurarea mai multor obiecte și a
acceptat toate provocările pe care viața i le-a dat. Și nu au fost puține. Ar
fi vrut să picteze icoane, însă se simțea mult mai sigură ca expresie artistică
în sculptură, așa că a început să sculpteze icoane cu Maica Domnului în meplat.
Detaliile, atât de suplu redate, ai spune că sunt făcute cu pensula, nu cu
dalta.
Un fost coleg de
combinat s-a călugărit la Muntele Athos. În timpul noviciatului său, la
mânăstirea Lupșa, a fost nevoie de cineva care să alcătuiască altarul și ușile.
A dus la bun sfârșit această lucrare, cu
luare aminte ca toate motivele, fie ele vegetale sau decorative, să
semnifice ceva, ca în creștinismul timpuriu.
Lucrul său este o
mărturisire de credință, este rugăciunea sa, mulțumirea că își poate împlini
rostul.
Se bucură să fie
aici cu noi, chiar dacă i se pare că nivelul este unul mult prea înalt. I-am
spus că povestea este este despre anduranță și că poate acționa ca un
catalizator pentru dorința de devenire a fiecărui ucenic dintre cei care ne
trec pragul .
Despre simbolul
pelicanului, pe care a ales să-l înfățișeze în medalion, ne spune că este o
metaforă a Răstignirii. Chiar dacă pelicanul își pune cuibul cu pui la
înălțime, ferit de șarpe, acesta se orientează după cum bate vântul și tot
ajunge la ei. Când pelicanul își vede puii uciși, își întinde aripile către
cer, cu ciocul își străpunge coasta și picură sânge, în ciocurile puilor săi,
care învie. Metafora e destul de transparentă.
Actualizăm acum
conținutul blogului nostru și promitem să revenim cu mărturia domnului Marcel
Petrișor.
Nu greșesc dacă îl număr cu membri echipei din acest an pe
Laurian Țoța. El a prelucrat imaginile din portofoliile artiștilor și a printat
în format mare icoanele care n-au putut veni la Otopeni. A calculat distanțe și
a rezervat bilete de avion pentru participanți. Tot el ni l-a adus azi pe
domnul Marcel Petrișor, pentru că domnia sa nu va mai fi aici sâmbătă, când era
invitat să ne vorbească despre experiența detenției în închisorile comuniste.
La intrare, pe peretele din stânga, avem expusă o
reproducere la scară mai mare a icoanei noilor martiri, lucrare colectivă a
maicilor de la Diaconești. Într-un din scene, apare chiar Marcel Petrișor, iar
momentul în care ne-a povestit scena, a fost cu unul cu adevărat emoționant.
Avea 27 de ani, când a fost încarcerat la Jilava, în celulă
cu Costache Oprișan și cu Gheorghe Calciu. În fiecare celulă era arondat câte
un bolnav de tuberculoză în stadiu final, cu scopul de a a-i contamina și pe
ceilalți. Astfel că, în primele 6 săptămâni, au murit 5 din lotul de 16 deținuți
politici de la Jilava. Scena, cutremurătoare, îl înfățișează pe Oprișan,
muribund și pe Petrișor, încercând să îi ia pulsul. Într-un colț, Gheorghe
Calciu își deschide o venă, pentru a preleva limfă pentru cel ce stă să moară.
Noi ne-am înfiorat, spune Marcel Petrișor, dar Oprișan n-a băut. Din cele 140
de grame de pâine, ce se împărțeau de două ori pe săptămână, o bună parte se
punea la mucegăit, se dizolva apoi în apa tulbure, ce se împărțea pe post de
cafea și se dădea celui bolnav.
”După moartea lui Oprișan, am fost, o vreme, foarte
descumpăniți. A venit, apoi, rândul meu să mă îmbolnăvesc. O cruntă boală
intestinală, cu evacuare de sânge. Calciu a primit două pastile de
tetraciclină, pe care le-a ascuns în interiorul buzei de jos. Le primise de la
un fost coleg al său de facultate, care venise să ne vadă, după o grevă a
foamei pe care o făcuserăm, timp de două săptămâni. M-a spălat, mi-a
administrat cele două pastile, apoi a stat cu mine, spunându-mi: să nu mori
ziua, că nu e bine să mori ziua. Pe după-amiază, din nou: nu e bine să mori
după amiază, de noapte ce să mai zic. Dimineața am clipit, să îi anunț pe toți
că sunt încă viu. Bine că n-ai murit, mi-a spus Calciu, că nu mai știam ce
să-ți mai zic. Apoi mi-a dat porția lui de pâine pe 8 luni, ca să mă întremez,
la fel și celălalt coleg de cameră. La noi e o vorbă: Dumnezeu îți dă și traiul
și mălaiul, care vrea să însemne că îți dă abilitățile să îndeplinești misiunea
pentru care ai te-ai născut. În situații limită te poți confrunta cu eul tău cel
mai profund, atunci poți să te cunoști mai bine. De aceea, eu nu mă uit la o
icoană, ci icoana se uită le mine și eu sunt înfrigurat de ce poate vedea în
adâncul meu.”
Astfel de mărturii, ale oamenilor care au trecut prin iadul
închisorilor comuniste, relativizează micile noastre suferințe de zi cu zi. M-am
gândit, cu lacrimi cu greu reținute: să nu dea Dumnezeu omului, cât poate să
ducă!
