Mihai Dumitru a desenat de
când se știe. Era ceea ce se numește un pictor laic. Avea un
prieten care picta icoane brâncovenești și reușea, înainte de
revoluție, să trăiască bine din această îndeletnicire. Deși
acesta îl îndemna, el evita sistematic să picteze icoane. Până
în anul al V-lea, la Facultatea de Artă murală din București,
când a primit ca temă să facă o icoană cu Iisus Pantocrator. A
fost prima sa icoană de mari dimensiuni. Profesorii se mirau că
lucrează bine în tempera, deși se știa că el preferă pictura în
ulei. Într-o dispută cu un cumpărător, a pus acea icoană pe foc,
însă icoana nu ardea. Nu știa, la acel moment, că aceasta este
proba supremă pentru botezul unui iconar.
S-a bucurat că a
primit tema lui Neagoe Basarab, pentru că a avut prilejul să
citească despre ctitoriile de la Athos ale domnitorului. În
compoziția propusă, sunt înfățișate trei ctitorii românești:
Snagov, Ostrov și Curtea de Arges, iar restul compoziției este
ritmat de acoperișurile din Athos, pentru că i se pare că plastic
se susține foarte bine. Consideră că, dacă nu inovezi în icoană,
aluneci în stereotipii și se bucură că la Iconari în Otopeni
este încurajată inovația. Și-a antrenat răbdarea, învățând
de la studenții săi și speră ca virtuozitatea să nu conducă
iconarul spre monotonie în gândire. Spune că acum 20 de ani, mai
mulți iconari au cerut binecuvântare de la părintele Sofian
Boghiu, pentru a face o echipă mare cu un atelier comun. Părintele
le-a dat binecuvântare, dar în același timp le-a spus, că le va
fi greu să lucreze împreună, că fiecare va trebui să-și lase
deoparte orgoliile. Astfel, consideră că ce se întâmplă la
Iconari în Otopeni este o probă de gândire superioară, care trece
dincolo de mândrie și reușește să împlinească un vis vechi.
Spune că duhul icoanei nu stă în proporții. Crede că nu există
invidie sfântă. Consideră că dacă lipsește bucuria de a lucra,
lucrează degeaba și crede că poți căpăta libertate în
interiorul canonului, cu condiția să transmiți ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu