Stanislav Grecu (36 ani) a absolvit  Liceul de artă din Chișinău și Facultatea de Arte Vizuale ,,Ioan Andreescu” de la Cluj, secția pictură. S-a format ca ucenic în atelierul celebrului pictorului de școală rusă Dumitru Peicev. Împreună cu Florentin Stoian a lucrat în 2007 pe un șantier la o mânăstire din Oradea, cu hramul Bunavestire. A fost prilejul cu care a început să lucreze frescă, dar și primele icoane. În școala de la Chișinău, mai cu seamă în perioada liceului, a deprins o pictură realistă, academică, foarte tehnică, ceea ce artistul a perceput ca fiind o adevărată limitare. La Cluj, însă, a avut ocazia să redescopere pictura impresionistă și, în timpul facultății, a avut încercări chiar în zona picturii naive. Încă de la început, icoana, prin stilizarea ei, prin faptul că figurile nu erau redate realist, i-a sugerat o mai mare libertate. L-a marcat și i-a plăcut foarte mult. Venea dintr-o familie în care ortodoxia era la ea acasă, în care mama și bunica erau foarte credincioase și a descoperit în pictura de icoane lucrurile pe care le căuta.

A avut ocazia să lucreze și cu Ioan Popa. Această experiență i-a creat posibilitatea de a descoperi lucruri noi, mai puțin știute și a înțeles că acest tip de pictură bisericească îl așează în matcă. Accesul la baza de date a lui Ioan Popa i-a deschis noi perspective și i-a continuat căutările din facultate, în domeniul picturii naïve. Dacă vreme de mulți ani a avut resurse limitate în acest domeniu, consideră că accesul la o astfel de bază de date, atât de vastă, conține în el și riscul de a te rătăci. Ar trebui ani de zile să o poți parcurge și sorta. Cea mai mare provocare a artistului iconar i se pare aceea de a reuși să pregătească lucrurile și să le plaseze în context, să adapteze programul iconografic al unei biserici în funcție de locul și arhitectura acesteia. Căci i se pare ciudat să vezi într-o biserică maramureșană pictură paleologă, așa cum nu i se pare potrivit ca într-o biserică din Țara Românească să întâlnim pictură sârbească. Desigur că aici un rol foarte important îl are comanditarul.

Tema pe care a abordat-o în acest simpozion este o scenă de suflet: Adormirea Maicii Domnului, pe care a pictat-o, de-a lungul timpului, în diferite spații atipice mai mici sau mai mari. Pe lângă stilizarea necesară, cea mai mare provocare a constituit-o, după părerea sa, plasarea în context a elementelor cu character popular și integrarea lor, din punct de vedere cromatic și compozițional.

În ceea ce privește raportul între tradiție și inovație i se pare că util este, nu a copia fără sentiment, ci a recompune sintaxa unei icoane, pornind de la elemente de vocabular consacrate. Nu consideră că e greșit să vii cu ceva diferit, ci i se pare absurd să copiezi aceleși imagini în spații și biserici diferite, generând doar replici, fără un punct de vedere personal. Pe de altă parte, consideră  că libertatea de a inova implică responsabilitate pentru lucrul cât mai bine făcut și pentru păstrarea contextului liturgic.