Claudiu Sfara (43 ani) a absolvit Liceul de artă din Baia-Mare și facultatea de arte vizuale din Oradea. A colaborat cu pictorul Mihai Panfil din Iași. Ocazia de a lucra pe șantier i s-a ivit în timpul facultății, atunci când un coleg de la arte, care lucra ca ucenic la un pictor de biserici a vrut să plece și să lase pe cineva în locul lui. A lucrat câțiva ani vara pe șantiere, mai ales frescă cu Florian Negruț, în județul Sălaj. Apropierea de slujbele ortodoxe a venit mai târziu, atunci când s-a întâlnit cu Marcel Trifa din Oradea, un coleg, pe care îl consideră un exemplu personal esențial prin trăirea religioasă pe care i-a insuflat-o. Apoi, vreme de 10 ani, a pictat icoane și iconostase, după modele grecești.

Prima biserică în care și-a asumat un program iconografic a fost cea din Călinești. Biserică nouă, în stil maramureșean, unde trebuia să propună un model iconografic de inspirație populară. Proiect care l-a dus la bun sfârșit, dar pe care azi l-ar aborda diferit.

 O experiență insolită a constituit-o iconostasul pictat pentru o biserică a unei comunități ortodoxe din New Jersey pe care l-a pictat în stilul lui El Greco. A revenit în Munții Apuseni și, îndrumat de Ioan Popa, a făcut un salt calitativ în acest meșteșug. Consideră că executarea multor cópii i-a format o anumită ușurință, însă corecturile și sfaturile pe care Ioan Popa i le-a dat, l-au ajutat mult.

La acest simpozion abordează icoana Sfinților Constantin și Elena, într-o manieră simplă și clară. Schimbarea la Față este scena care îl împlinește cel mai mult. Este o icoană de format mare, pe care a adus-o în expunere. Chiar dacă are căutări și dorință de inovație, nu își pune deocamdată problema acestei abordări. Spune că inovația se originează în creația Domnului, iar icoanele vechi, dincolo de un exercițiu util, dacă devin modele vii prin rugăciune, post, măiestrie și talent, pot constitui o sursă de inspirație. Despre pictura bisericească cu caracter popular, spune că este foarte potrivită pentru bisericile maramureșene. O consideră sensibilă și naivă și, în ultimii ani, a încercat să își însușească elemente pe care le putea adapta, respectând compoziția și cromatica originare.

Povestește că, într-o zi, când lucra, un pictor bun, înainte să urce lângă el, pe schelă, s-a închinat la cele două icoane din biserică, chiar dacă erau icoane fără calități artistice. Acest gest a fost pentru el revelator, gândindu-se că o icoană trebuie să aibă în primul rând o calitate intrinsecă.

Participarea la simpozionul Iconari în Otopeni îl bucură, pentru că îl stimulează să lucreze, alături de ceilalți colegi, întru credință.