George Romila (43 ani) a absolvit Liceul de artă Victor Brauner din Piatra-Neamț și Academia de arte din Cluj, la secția grafică. De ortodoxie se apropie în ultimii ani de facultate. La început, a privit icoana prin filtrul artei moderne, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi fost o capcană. Consideră că nu poți privi icoana doar din punct de vedere al expresiei artistice, pentru că te blochezi, îți plac exagerările, iar mai târziu vezi greșelile. Spune că ai tot timpul nevoie de un ochi proaspăt. A simțit lipsa unui maestru și se bucură că a găsit un grup cu o părere sinceră, care să-l  ghideze. "Învățând din propriile greșeli, drumul devine mai lung, cu ani întregi de frustrări și icoanele tale rămân prinse într-un iconostas, cu care trebuie mereu să te confrunți. În anii 2000, accesul la internet nu era atât de facil, albumele aveau culori virate și aveai ocazia să înveți greșit din start. Astăzi există bănci întregi de imagini pe internet și oameni generoși, nu doar români, ci și greci, sârbi, macedoneni. Îți trebuie, însă, discernământ".

 Artistul a avut ocazia să-l întâlnească la Vatoped pe părintele Haralambie, care i-a spus care-i sunt problemele și care a reușit să îl facă să se smerească, să studieze, să își impună o disciplină și studiu pe termen lung. Consideră că e încă la început de drum, iar provocarea, lansată de Ioan Popa, de a se apleca către icoanele populare, i-a prilejuit descoperirea comorilor de duhovnicie, simplitate și frumusețe încapsulate în creația populară. Spune că firea iconarului poate filtra, preluând elemente de sintaxă pe care le adaptează la ceea ce cere icoana ortodoxă și te apropie treptat, de icoana care ți se potrivește.

La Iconari în Otopeni, l-a pictat pe Sfântul Gheorghe, pentru că i s-a părut ofertant (cu elemente diverse: animale, natură, personaje). A observat cu atenție cum au simțit vechii iconari să trateze aceste lucruri și este fascinat cum aceștia au reușit să sintetizeze elementele de vegetație sau, după caz, anatomia. A propus o abordare cromatică curajoasă, cu culori saturate, amintind de cromatica orientală, a arabilor și evreilor, și a pus frână artistului care ar fi vrut, poate, mai multe elemente. Și-ar fi dorit să aibă mai mult timp de studiu și să fi venit cu tema de acasă, cu un desen mai închegat. Simte o ușoară nesiguranță în a folosi un stil care nu îi este, încă, propriu (icoana populară). Spune că trebuie să știi unde să te oprești, cu culoarea și linia, să nu exagerezi, pentru că un stil eclectic riscă să nu dea coerență icoanei tale.

Este adeptul principiului, conform căruia Biserica recomandă dreapta măsură, astfel încât nu se angajează într-o noutate pe care nu o cunoaște și nu o stăpânește. Consideră important ca expresivitatea să fie circumscrisă elementului iconic. Mesajul pe care Biserica l-a predat prin icoană trebuie avut în vedere și de iconarii de azi, iar icoana de secol XIII și XIV consideră că este o lecție a unui limbaj ajuns la maturitate și care funcționează ca un far, ca un reper. Dacă te îndepărtezi și pierzi din vedere farul, te rătăcești în estetisme. Iată de ce, spune iconarul, trebuie să rămâi tot timpul cu fața spre Biserică, cea care a copt, în sute de ani, o importantă teologie a icoanei.