vineri, 22 decembrie 2017

La final de ediție a V-a Iconari în Otopeni

Ediția recentă a simpozionului ”Iconari în Otopeni”, desfășurată cu sprijinul Primăriei orașului și a Centrului Cultural ”Ion Manu”, a schimbat nu doar tema și participanții, dar și făgașul discuțiilor. S-a pus problema (a câta oară în istoria imaginii) a felului în care alcătuim, expunem, lucrăm reprezentarea iconografică. Vom trece așadar, în prezentarea atelierului de curând încheiat, direct la miezul care a stârnit deopotrivă iconari, critici de artă, preoți și monahi, fără a relua toată istoria dogmatică, canonică, imnografică și artistică, așadar fără pretenția (nejustificată de altfel) de a găsi un răspuns, cât mai degrabă din dorința de a dezvolta spațiul întâlnirilor vii.

Discuțiile ce au pornit din expoziția icoanelor finalizate de-a lungul celor patru zile de atelier au reluat  necesitatea raportării la tradiție sub aspectul său istoric precum și nevoia raportării la canonul stabilit sinodal sub aspectul său teologic. Remarcăm faptul că aceste discuții ne pun de fapt în situația de a lămuri felul în care acest simpozion, la capătul a, iată, deja cinci ediții desfășurate, își concretizează miezul tare, de substanță, cel ce poate legitima continuitatea.

Aducerea reprezentarii iconografice în alt spațiu decât cel liturgic pune problema inerentă a limitelor, căci suntem mărturisitori ai aceleiași Tradiții. Această artă trebuie să fie în acord cu Tradiția și canonul de reprezentare, iar iconarul trebuie să aducă o mărturie vie despre realitatea duhovnicească. Forma canonică este însă una firească, ce nu poate fi născocită, artificială sau constrângătoare. Prin aceasta ea nu este o stavilă, ci o libertate. Înțelegând această libertate în sensul pe care Pavel Florenski în descria în Iconostasul, anume că ”în raport cu lumea spirituală, Biserica este întotdeauna creatoare și plină de vitalitate; ea nu urmărește nicicum să ia apărarea vechilor forme ca atare și nici nu le opune altele noi, numai fiindcă sunt noi. Concepția eclesială despre artă a fost, este și va fi realismul. Aceasta înseamnă că Biserica, "stâlp și teme­lie a adevărului", cere un singur lucru: adevărul. Adevărul în forme noi sau vechi? Biserica nu pune o asemenea întrebare; ea cere însă ca ele să fie conforme cu adevărul. Dacă această dovadă este făcută, ea își dă binecuvânta­rea și și le însușește, trecându-le în tezaurul său de adevăruri, iar dacă nu este așa, le respinge. A ține seama de canon înseamnă a avea conștiința că te afli în relație cu umanitatea, ca ea "n-a trăit zadarnic", că nu s-a aflat în afara adevărului și că, ajungând la un adevăr verificat și purificat de generații și de sobornicitatea popoarelor, acest adevăr a fost cuprins și întărit de un canon. Se impune, în primul rând, să se înțeleagă sensul canonului, să se pătrundă în miezul său ca într-un concentrat de inteligență al umanității și, odată atins acest nivel printr-o mare tensiune spirituală, artistul să-și pună întrebarea: cum îmi apare mie, de la nivelul meu de artist individual, adevărul lucrurilor? Este binecunoscut faptul că această tensiune, împreună cu rațiunea individu­ală, în forme general-umane, deschide izvorul creației.” (Pavel Florenski, Iconostasul, Editura Anstasia, București, 1994).

”Iconari în Otopeni” contextualizează această căutare în afara spațiului liturgic propriu-zis. De aceea și terenul de căutare este mai degrabă acela al izvoarelor de creație. ”Întreaga actiune s-a dorit un laborator de lucru și de discuții, ediția de acest an propunând o mare diversitate de abordări iconografice. Fiecare participant a fost invitat să aducă ceva din tradiția și specificul țării de proveniență. Alegerea fiecăruia a fost apreciată și respectată. A fost o împreună lucrare în care s-a manifestat multă deschidere și comuniune.”

Anul acesta a așezat împreună monahi și monahii, preoți, istorici de artă și mai ales iconari, din România, Rusia, Grecia, Cipru, Serbia, Belarus, Georgia, Polonia și Italia, reuniți sub tema Apărătorilor Ortodoxiei și Martirilor pentru Hristos din vremea comunismului, subscriind astfel anului omagial declarat de Sfântul Sinod al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și an comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

În strădania acestei mărturisiri au fost realizate zece icoane astfel încât să se potrivească ulterior unui spațiu muzeal din cadrul Mănăstirii "Înălțarea Sfintei Cruci" din orașul Aiud, județul Alba.

Milan Pilipović (Bačka Palanka, Serbia) a propus un Mandilion în mozaic; Kethevani Kathoumia (Georgia) ni l-a adus mai aproape pe Sfântul Martir Gavriil Georgianul, canonizat în urmă cu trei ani;  Nicolae Sarić (Hanovra, Germania) a pictat o icoană a martiriului universal săvârșit în vremea comunistă, în care reprezentarea identică a chipurilor mucenicilor, oglindind ceea ce Lenid Uspensky descria ca fidelitate față de memoria unei fizionomii originare, ”întâlnirea cu icoana fiind exclusivă și ireversibilă”, alcătuiește brațele crucii întru îmbrățișarea lui Hristos; Yorgos Petrou (Larnaca, Cipru), a adus un tip iconografic consacrat, trimițând la izvoare vechi ale icoanei Mântuitorului reprezentat copil în brațele Maicii sale; Ivan Polverari (Roma, Italia), de confesiune catolică, a propus o  abordare a scenei Răstignirii reluând izvoare iconografice timpurii (Santa Maria Antiqua) și aducând astfel o serie de discuții ce continuă încă în mediul de specialitate asupra legitimității reprezentării lui Hristos cu ochii deschiși pe cruce; Vasile Lefter (Alba Iulia, România) a înfățișat icoana apărătorilor și mărturisitorilor lui Hristos din vremea comunismului din România ca temelii ale Bisericii Sale; Vladimir Saskov Andreev (Plevna, Bulgaria) a pictat pe Sfântul Ierarh Serafim din Sofia și Sfântul Luca al Crimeei, sfinți recent canonizați; Viktor Dovnar (Minsk, Bielorusia) a ales să îl înfățișeze pe Sfântul Constantin Zhdanov, având la dreapta sa o biserică rusească, cu oseminte ale martirilor din vremea comuniștilor în osuar, iar la stânga Biserica Krețulescu din București, cu martiri români reprezentați sub formă de coconi ce așteaptă Învierea; Nicolai Smetanin (Rusia), a recurs la o resursă iconografică paleocreștină, pictând în frescă un grup de mucenici; Cristina Șchiop (Timișoara, România) a lucrat în meplat un medalion în care este înfățișată metafora pelicanului care își învie puii uciși de șarpe cu propriul sânge.

Cea de-a cincea ediție a simpozionului dedicat iconografiei contemporane, cu participări din mediul internațional, a încercat să formuleze astfel răspunsuri iconografice variate problematicii reprezentării apărătorilor și martirilor lui Hristos în termenii atât ai tradiției ortodoxe cât și ai celor ce reiau mai vechi reprezentări creștine, dar și în aceia ai căutărilor unui demers viu, căci istoria prea recentă face ca abordarea acestui subiect să fie încă una delicată. Poate că tocmai această stare, pe care mireanul dar și iconarul o simte încă nelămurită, încă neînchegată pe deplin, a fost și cauza pentru care atât unele dintre reprezentări cât și, mai cu seamă discuțiile ce au urmat au reluat explicații teologice dinainte de stabilirea formei canonice, cel puțin a spațiului creștin Răsăritean.

Vom păstra deschise aceste discuții, în pregătirea cărții ce va urma să apară în primele luni ale anului următor și ne vom strădui să aducem și aici unele dintre mărturiile lansate public cu această ocazie. Să fie spre adunare frățească și spre slavă lui Dumnezeu!













marți, 7 noiembrie 2017

Conferinte si vernisaj la simpozionul international de iconografie Iconari in Otopeni

Cea de-a cincea ediție a Simpozionului Iconari în Otopeni s-a încheiat. A fost o ediție intensă, plină de povești de viață, cu și despre martirii din închisorile comuniste, cu și despre iconari. S-au legat prietenii ce vor dura, au fost etalate experiențe cu care ne-am îmbogățit.

Ziua conferințelor a avut ca invitați pe Părintele Gavriil Varvaruc, care ne-a prezentat pe larg conceptul arhitectului Radu Mihăilescu pentru Memorialui de la Aiud. A fost apoi rândul domnului Radu Preda să ne facă un excurs extrem de consistent despre stadiul actual al cercetărilor în domeniul atât de sensibil al investigării crimelor comunismului, și nu doar la noi, ci și în spațiul în care comunismul a produs numeroase victime. Discursul domniei sale, de înalt nivel academic, a suscitat vii dezbateri, inclusiv cu invitații noștri din străinătate. După pauza de prânz, a fost rândul Monahiilor Parascheva  și Paisia, de la Mânăstirea Diaconești să ne expliciteze scenele din viața martirilor din închisorile comuniste, pe care le-au pictat într-o impresionantă lucrare colectivă. Domnul Vasile Jacques Iamandi ne-a povestit cu multă delicatețe scene care ar fi putut constitui scenariul unui lung metraj, dacă n-ar fi fost cruda realitate.

O prezentare din zona teoretic-academică de foarte bună calitate a avut și domnul Ștefan Ionescu – Berechet, care ne-a vorbit despre percepția icoanelor și a iconarilor în vremea disputei iconoclaștilor cu iconodulii.

Părintele  lector  universitar  dr. Ioan Bizău de la Cluj-Napoca ne-a încântat cu un discurs foarte viu, despre sacerdoțiul iconarului.

Seria de conferințe s-a încheiat cu un fel de mărturisire colectivă a fiecărui inconar în parte, despre drumul său până la icoană, despre demersul pe care ni l-a propus și despre raportarea la acest simpozion, care i s-a părut, fiecăruia, mai mult decât util.

A venit apoi momentul vernisajului, în care ni s-au alăturat mulți prieteni. A fost prilejul unui nou moment încărcat de bucurie, punctat și de corul de psalți, Adrian Stolnicul și Florin Leonte, cărora li s-a adăugat Petrou Yorgos, iconarul cipriot.

La vernisaj a fost prezent și P.S. Varlaam Ploieșteanul.

Ne-am promis nouă că vom începe de azi pregătirea ediției viitoare, pentru că deja, această manifestare și-a dobândit un standard înalt, care ne responsabilizează.


Mulțumim Primăriei Otopeni, în special domnului Silviu Constantin Gheorghe, care ne sprijină an de an în organizarea acestui simpozion, dar și echipei Centrului Cultural Ion Manu, condusă de domnul Director Marian Ghenea, care ne asigură suportul logistic pe tot parcursul atelierelor. Fără acești oameni minunați, efortul nostru nu s-ar putea materializa.













--------------------------------------------
Expoziția va rămâne deschisă până în luna decembrie 2017 și va fi urmată de lansarea catalogului de ediție.

Evenimentul este realizat cu sprijinul Primăriei Orașului Otopeni și al Centrului Cultural ”Ion Manu”.

Parteneri: Librăria Bizantină, Librăria Sophia, Școala Agatonia, Square Media, Rost, Total Comunicare, ProfiART, Art&Hobby
Parteneri media: Igloo, Lumea Credinței, Observator Cultural, Lacasuri ortodoxe, Modernism, Asociatia culturala Karyes, Familia Ortodoxă, TVR 1, Universul Credinței, Radio Trinitas, Fundația Calea Victoriei, Jurnalul de Ilfov

vineri, 3 noiembrie 2017

Vineri atelier. Sambata conferinte si vernisaj. Simpozionul international de iconografie Iconari in Otopeni

tema ediției de anul acesta
Apărători ai Ortodoxiei și Martiri pentru Hristos din vremea comunismului


Sâmbătă, 4 noiembrie
Masă rotundă: între orele 10.00 - 12.30 și 14.00 - 19.00
Vernisajul expoziției: orele 19:00

(scrisoare din timpul atelierului deschis de astăzi - Mădălina Mirea, curator)


Lucrurile se precipită pe șantierul nostru. Primim din ce în ce mai mulți vizitatori, iconari, prieteni ai domeniului, ucenici care au parcurs în toți acești ani etape importante și au acum voci clare.
Străinii sunt surprinși de numărul mare de români care se manifestă în acest domeniu și ne întreabă unde s-au școlit. Din toate mărturiile reiese că, pe lângă educația artistică academică, pentru a se specializa în acest câmp, fiecare a depus un efort de autodidact, întins pe mulți ani. În toate zilele a fost cu noi echipa de la Trinitas TV: Simona Iordache și Daniel Petolea. Au stat cu noi zi-lumină și au luat ample interviuri invitaților noștri. Ceea ce rămâne după această experiență complexă va fi catalogul și filmul acestei ediții. Ioan Popa spune: nu ne vor trebui acum, imediat, dar vin din urmă ucenicii noștri și vor dori să știe, să vadă. Noi n-am avut privilegiul unei astfel de documentări. 

Vladimir Andreev vine de la Plevna, din Bulgaria. Vorbește românește, fiindcă a pictat doi ani frescă, la o biserică din Banat. A absolvit facultatea de teologie și s-a specializat în mai multe tehnici: al fresco, al secco, icoană, inclusiv în serioase studii de iconografie.
Spune că a parcurs un drum lung și că, de câte ori ar fi vrut să înceapă să lucreze altceva, pentru a-și câștiga traiul de zi cu zi, mereu primea o comandă care îl readucea pe cale. Pentru el, pictura este rugăciune, de aceea poate picta chiar și câte zece ore pe zi. Ascultă diferite stiluri de muzică, depinde de ce are de pictat: pentru detalii o tonalitate serenă, pentru chipuri ceva ce inspiră dragoste etc. Consideră că muzica este cea mai înaltă artă. La pictura unei icoane, poate lua o decizie în câteva minute, dar la o melodie se poate gândi să o analizeze, chiar și un an.
Este la curent cu tot ce s-a întâmplat la Iconari în Otopeni în toate edițiile precedente și consideră că Ioan alege, de fiecare dată, formulele optime de participanți. Se bucură mult că are ocazia să-i vadă pe viu pe colegii de breaslă a căror muncă o știe de pe facebook. Schimbul de idei i  se pare esențial, prin prisma faptului că pictura bisericească este vie și nu poate rămâne ca acum câteva secole.
Pictează doi sfinți din spațiul slav, figură întreagă: Sfântul Serafim Sobolev canonizat în februarie 2016 și Sfântul Luca al Crimeii, canonizat în 1995.
Sfântul Serafim a fost arhiepiscop în biserica Rusiei și legătura cu tema noastră este aceea că i-a ajutat și i-a protejat pe cei care au avut de suferit de pe urma comunismului. Sfântul Luca al Crimeii, un mare chirurg, s-a nevoit în Siberia. Pentru că există mărturii și fotografii ale oamenilor care i-au cunoscut, el și colegii lui iconari se consultă cu teologii dacă trebuie să reprezinte realist sau cât mai stilizat/spiritualizat trăsăturile lor.

Milan Pilipovic a avut mereu ceva de pictat. Dar fie că picta un peisaj, fie că desena un obiect pe hârtie sau pe computer, folosind programe de desen elaborate, nu se simțea împlinit. Căutarea sa duhovnicească a fost dublată de căutarea unui mijloc de expresie care să-l împlinească. Simțea în adâncul lui o flacară care-l încălzea, ori de câte ori privea un mozaic și și-ar fi dorit mult să poată să lucreze și el în această tehnică. Primul său mozaic l-a făcut din câteva pietre, pe care le-a spart cu ciocanul. A pictat un buchet de floarea soarelui, în care fiecare tușă închipuia o teseră. Apoi, vreme de mai multe luni a lucrat la un mozaic pe care nimeni nu l-a văzut. Într-o seară, după vecernie, părintele său duhovnic l-a întrebat: ce faci, Milan, la ce lucrezi? La  un mozaic, părinte, a venit răspunsul, firesc. Chipul Pantocratorului l-a recomandat pentru mânăstirea unde stareță era Maica Porfiria, cea care l-a îndrumat și i-a pus la îndemână regulile iconografice ale mozaicului.
Și chiar dacă s-a temut că nu se va putea întreține din această profesie, treptat, au început să-i vină comenzi, astfel încât și părinții săi, care au fost multă vreme sceptici, se bucură acum.
Milan este un spirit ordonat, dar mai ales tenace. Consideră că această ediție  a simpozinului Iconari în Otopeni este cel mai cu folos timp petrecut în România, de ani buni, de când tot vine, împreună cu soția sa, Gina Pilipovic, invitată la ediția cu numărul 4. Se simte în largu său, se bucură să fie laolaltă cu colegi din atâtea țări și cu personalități atât de diferite și ia această participare ca pe un dar de la Dumnezeu. Milan spune că rostul cel mai înalt al artei este să fie în biserică, munca sa este o profesiune de credință și știe că cel mai mare câștig al său este acela de a petrece ore în șir muncind și rugându-se deopotrivă.  

Tot azi, Ivan Polverari ne-a făcut o demonstrație de tehnică encaustică.
Nicolai Smetanin ne-a ținut o mică prelegere despre arta bisericească în Rusia contemporană.
Artiștii dau zor să finalizeze lucrările.
Noi ne pregătim pentru conferințele de mâine, la care vă așteptăm.


Atelierul deschis din cadrul simpozionului "Iconari în Otopeni" este urmat sâmbătă, 4 noiembrie, de întâlniri și conferințe pe tema “Apărători ai Ortodoxiei și Martiri pentru Hristos din vremea comunismului”. Masa rotundă va fi organizată informal, în sensul unei întâlniri de discuții asupra temei prezentei ediții și asupra icoanelor realizate pentru eveniment, alături de invitați ai organizatorului din zona picturii, arhitecturii, artei, sociologiei și teologiei. 


Protosinghel Gavriil Varvaruc, starețul schitului Înălțarea Sfintei Cruci, Aiud - Simbolistica spațiului arhitectural de la Mănăstirea Aiud – Jertfă și Înviere
Radu Preda, director executiv IICCMER - Cultura memoriei și cultura vizuală”.  Aspecte etice și teologice
Pr. lect. univ. dr. Ioan Bizău, Cluj-Napoca - Icoana Bisericii - imagine liturgică a sfințeniei. Sacerdoțiul iconografilor
Ștefan Ionescu Berechet, Lector univ. dr. al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din București și membru al Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei - Lucrarea iconarului în lumina iconologiei bizantine și a erminiilor de pictură
Monahiile Parascheva Avădanei și Paisia de la mănăstirea Diaconești - Reprezentări între pătimire și har ale mărturisitorilor din temnițe
Vasile Jacques Iamandi, fo deținut politic

Începând cu orele 19:00, va avea loc vernisajul expoziției, la Centrul Cultural ”Ion Manu” din Otopeni.

Anul acesta au participat iconari din România, Rusia, Grecia, Cipru, Serbia, Bielorusia, Ucraina, Georgia, Polonia și Italia. Tema simpozionului internațional de iconografie subscrie anului omagial declarat de Sfântul Sinod al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și an comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.


--------------------------------------------
Evenimentul este realizat cu sprijinul Primăriei Orașului Otopeni și al Centrului Cultural ”Ion Manu”.

Parteneri: Librăria Bizantină, Librăria Sophia, Școala Agatonia, Square Media, Rost, Total Comunicare, ProfiART, Art&Hobby
Parteneri media: Igloo, Lumea Credinței, Observator Cultural, Lacasuri ortodoxe, Modernism, Asociatia culturala Karyes, Familia Ortodoxă, TVR 1, Universul Credinței, Radio Trinitas, Fundația Calea Victoriei, Jurnalul de Ilfov
















joi, 2 noiembrie 2017

A patra zi a simpozionului international de iconografie Iconari in Otopeni

(scrisoare de la locul faptei - Mădălina Mirea, curator)

Expoziția începe să se precizeze treptat. Vizitatorii vin și pleacă, ne ajută și această toamnă blândă, târzie.
Am povestit, în prima parte a zilei cu artista din Georgia. Mărturia sa, despre sfântul contemporan pe care a ales să-l înfățișeze, este una emoționantă. Despre Sfântul Gavriil se spune că a fost nebun întru Hristos. Avea o mimică foarte mobilă și din imaginile care circulau cu el, Qetevani  nu reușea să surprindă o expresie reprezentativă pentru sfințenia sa. După numeroase încercări, descurajată, a luat panoul de lemn, a mers la mormântul sfântului și s-a rugat să o ajute. Chipul s-a limpezit și este cel pe care îl pictează și acum aici, cu noi.

Cu Ivan Polverari de la Roma, am povestit despre numele lui neobișnuit, dat de mama sa, care citea Frații Karamazov când era însărcinată și despre bunicii săi, comuniști fervenți. Și despre cele trei momente care i-au marcat devenirea ca iconar. Primul, petrecut la vârsta de șapte ani, când învățătoarea din școala primară, care i-a pus la îndemână o reproducere a Madonnei di Crevole, de Duccio di Buoninsegna, și cu care a experimentat timid, câteva tehnici de desen și pictură. Al doilea, care ține de conștientizarea puterii rugăciunii, petrecut atunci când bunicul său i-a povestit cum, fiind luat prizonier de către nemți, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, a petrecut ani buni, exilat pe insula Rodhos. În fiecare zi ducea, într-o cutie de muniții, flori pe care le închina la icoana Fecioarei, pe care o ruga să îi înlesnească întoarcerea la ai săi. Cel de-al treilea, generat de două cadre cu o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, dintr-un documentar despre lumea greacă, ce se difuza la televiziunea italiană.
A lucrat multă vreme desen și pictură, aproape la întâmplare, autodidact, fără să cunoască tehnici sau procedee. Pașii i-au fost îndrumați, într-un bun moment al vieții sale, către mânăstirea rusească din Roma, unde, Maica Iugna a fost prima sa maestră în adevăratul sens al cuvântului. Ea este și cea care l-a îndemnat să meargă la Trento, la mijlocul anilor 90, unde, copil de pensule al marelui maestru al iconografiei Fabio Nones, decide că asta va fi și profesia sa: aceea de iconar. Nu a fost o alegere ușoară, mai cu seamă în Italia acelori ani, în care iconografia era percepută ca fiind ceva venit din exterior, și nu ca având profunde rădăcini pe pământul latin. A asumat acest drum, cu toate dificultățile ce derivau de aici, trăind ani de zile doar cu pâine, asumând că va avea târziu o familie sa.
În 1996 s-a întors în locul său natal, lângă Urbino, unde și-a deschis un mic atelier de icoane. A avut comenzi pentru icoane de botez, sau care erau oferite mirilor, la slujba de cununie. Apoi s-a stabilit la Roma, unde trăiește și azi, din rodul muncii sale de iconar, împreună cu soția și fiica sa.
Despre participarea la acest simpozion spune că este o bucurie și că o mare parte dintre colegii săi de la Roma l-au susținut, spunând că, prin participarea sa aici, le oferă și lor recunoaștere, confirmare. Consideră că acest tip de manifestări nu este doat necesar, ci vital.
Despre icoana propusă, Iisus Răstignit, îmbrăcat în colobium purpuriu, spune că este un prototip de reprezentare siriac, din primele secole, care parcurge spațiul creștin occidental pentru a se întoarce, azi, pentru a onora memoria noilor martiri, în Orientul Apropiat. Crede cu putere că icoana, ca expresie înaltă a artei sacre, bisericești, unifică cele două brațe ale creștinismului (cel catolic și cel ortodox) și că ne amintește, cu fiecare manifestare a sa, că am fost uniți pentru mai bine de un mileniu. Deși este singurul catolic prezent la această ediție, simte că are o datorie de onoare pentru biserica ortodoxă și privilegiază, la nivelul discursului, arta catacombelor, originea comună a artei sacre din orient și din occident.

Petrou Yorgos din Larnaca, Cipru, a pictat de când se știe. În clasele primare, desena din memorie sfinți pe care îi văzuse în biserică. La șapte ani, a avut șansa să devină vecinul unui refugiat din nordul Ciprului, care l-a învățat tainele icoanei dar și ale muzicii psaltice. Se roagă și azi pentru el. Maestrul maestrului său a devenit și maestrul său. Părintele Simeon este cel care l-a trimis să studieze teologia la Atena. A devenit profesor și, cu elevii săi, care au între 12 și 18 ani, pictează uneori icoane, sau cântă, după caz, muzică psaltică. Are șase copii și mulțumește Domnului că l-a binecuvântat, atât în plan personal, cât și profesional.
A mai participat la ateliere de acest gen, în Slovacia, această ediție i se pare însă specială, pentru că este dedicată martirilor din închisorile comuniste, despre care el știe deja multe lucruri. Povestea este că, venind într-o seară pe un drum de munte, din Cipru, mașina i s-a defectat. Un român și un bulgar l-au ajutat și el le-a pus întrebări despre martirii din închisorile comuniste de la noi. Ei au fost surprinși că el citise cartea lui  Valeriu Gafencu, tradusă în engleză. Îi fusese dăruită de părintele de la biseirica la care Yorgos cântă în strană. Ajuns acasă, după o noapte dificilă, a găsit mesajul de pe facebook de la Ioan Popa, prin care acesta îl invita la acest simpozion. A considerat un semn divin și s-a îndreptat către noi.
Icoana la care lucrează aici, este una tipic cipriotă: Maica Domnului Îndurătoarea din Kykkos (Eleusa Kykkotissa). Despre originalul acestei icoane se crede că este unul dintre puținele prototipuri pictate de Sf. Apostol Luca. Se păstrează în Cipru, într-o mânăstire din secolul al XII-lea, ale cărei baze au fost puse de călugărul Isaia. Este o icoană de mici dimensiuni, pictată în tehnica encaustică, acoperită cu argint, într-o ramă impunătoare. Este surprins, la rândul său, că domnul Marcel Petrișor, a citit ieri de la prima vedere că modalitatea în care este înfățișat Iisus are legătură cu Rastignirea: gâtul, expus spre tăiere (mielul lui Dumnezeu sacrificat), picioarele goale, cu călcâiele expuse, aluzie la profeția conform căreia cu călcâiul gol va fi strivit șarpele din vechime. Faptul că Iisus poartă cercel, face referire la modalitatea folosită în Asia Minor de a marca fiul unic.


Atât pentru ziua de azi. Vă așteptăm cu drag la Otopeni, cum vedeți, poveștile se încheagă într-o istorie comună, cea a unei trude binecuvântate!