La final de ediție a V-a Iconari în Otopeni

Ediția recentă a simpozionului ”Iconari în Otopeni”, desfășurată cu sprijinul Primăriei orașului și a Centrului Cultural ”Ion Manu”, a schimbat nu doar tema și participanții, dar și făgașul discuțiilor. S-a pus problema (a câta oară în istoria imaginii) a felului în care alcătuim, expunem, lucrăm reprezentarea iconografică. Vom trece așadar, în prezentarea atelierului de curând încheiat, direct la miezul care a stârnit deopotrivă iconari, critici de artă, preoți și monahi, fără a relua toată istoria dogmatică, canonică, imnografică și artistică, așadar fără pretenția (nejustificată de altfel) de a găsi un răspuns, cât mai degrabă din dorința de a dezvolta spațiul întâlnirilor vii.

Discuțiile ce au pornit din expoziția icoanelor finalizate de-a lungul celor patru zile de atelier au reluat  necesitatea raportării la tradiție sub aspectul său istoric precum și nevoia raportării la canonul stabilit sinodal sub aspectul său teologic. Remarcăm faptul că aceste discuții ne pun de fapt în situația de a lămuri felul în care acest simpozion, la capătul a, iată, deja cinci ediții desfășurate, își concretizează miezul tare, de substanță, cel ce poate legitima continuitatea.

Aducerea reprezentarii iconografice în alt spațiu decât cel liturgic pune problema inerentă a limitelor, căci suntem mărturisitori ai aceleiași Tradiții. Această artă trebuie să fie în acord cu Tradiția și canonul de reprezentare, iar iconarul trebuie să aducă o mărturie vie despre realitatea duhovnicească. Forma canonică este însă una firească, ce nu poate fi născocită, artificială sau constrângătoare. Prin aceasta ea nu este o stavilă, ci o libertate. Înțelegând această libertate în sensul pe care Pavel Florenski în descria în Iconostasul, anume că ”în raport cu lumea spirituală, Biserica este întotdeauna creatoare și plină de vitalitate; ea nu urmărește nicicum să ia apărarea vechilor forme ca atare și nici nu le opune altele noi, numai fiindcă sunt noi. Concepția eclesială despre artă a fost, este și va fi realismul. Aceasta înseamnă că Biserica, "stâlp și teme­lie a adevărului", cere un singur lucru: adevărul. Adevărul în forme noi sau vechi? Biserica nu pune o asemenea întrebare; ea cere însă ca ele să fie conforme cu adevărul. Dacă această dovadă este făcută, ea își dă binecuvânta­rea și și le însușește, trecându-le în tezaurul său de adevăruri, iar dacă nu este așa, le respinge. A ține seama de canon înseamnă a avea conștiința că te afli în relație cu umanitatea, ca ea "n-a trăit zadarnic", că nu s-a aflat în afara adevărului și că, ajungând la un adevăr verificat și purificat de generații și de sobornicitatea popoarelor, acest adevăr a fost cuprins și întărit de un canon. Se impune, în primul rând, să se înțeleagă sensul canonului, să se pătrundă în miezul său ca într-un concentrat de inteligență al umanității și, odată atins acest nivel printr-o mare tensiune spirituală, artistul să-și pună întrebarea: cum îmi apare mie, de la nivelul meu de artist individual, adevărul lucrurilor? Este binecunoscut faptul că această tensiune, împreună cu rațiunea individu­ală, în forme general-umane, deschide izvorul creației.” (Pavel Florenski, Iconostasul, Editura Anstasia, București, 1994).

”Iconari în Otopeni” contextualizează această căutare în afara spațiului liturgic propriu-zis. De aceea și terenul de căutare este mai degrabă acela al izvoarelor de creație. ”Întreaga actiune s-a dorit un laborator de lucru și de discuții, ediția de acest an propunând o mare diversitate de abordări iconografice. Fiecare participant a fost invitat să aducă ceva din tradiția și specificul țării de proveniență. Alegerea fiecăruia a fost apreciată și respectată. A fost o împreună lucrare în care s-a manifestat multă deschidere și comuniune.”

Anul acesta a așezat împreună monahi și monahii, preoți, istorici de artă și mai ales iconari, din România, Rusia, Grecia, Cipru, Serbia, Belarus, Georgia, Polonia și Italia, reuniți sub tema Apărătorilor Ortodoxiei și Martirilor pentru Hristos din vremea comunismului, subscriind astfel anului omagial declarat de Sfântul Sinod al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și an comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

În strădania acestei mărturisiri au fost realizate zece icoane astfel încât să se potrivească ulterior unui spațiu muzeal din cadrul Mănăstirii "Înălțarea Sfintei Cruci" din orașul Aiud, județul Alba.

Milan Pilipović (Bačka Palanka, Serbia) a propus un Mandilion în mozaic; Kethevani Kathoumia (Georgia) ni l-a adus mai aproape pe Sfântul Martir Gavriil Georgianul, canonizat în urmă cu trei ani;  Nicolae Sarić (Hanovra, Germania) a pictat o icoană a martiriului universal săvârșit în vremea comunistă, în care reprezentarea identică a chipurilor mucenicilor, oglindind ceea ce Lenid Uspensky descria ca fidelitate față de memoria unei fizionomii originare, ”întâlnirea cu icoana fiind exclusivă și ireversibilă”, alcătuiește brațele crucii întru îmbrățișarea lui Hristos; Yorgos Petrou (Larnaca, Cipru), a adus un tip iconografic consacrat, trimițând la izvoare vechi ale icoanei Mântuitorului reprezentat copil în brațele Maicii sale; Ivan Polverari (Roma, Italia), de confesiune catolică, a propus o  abordare a scenei Răstignirii reluând izvoare iconografice timpurii (Santa Maria Antiqua) și aducând astfel o serie de discuții ce continuă încă în mediul de specialitate asupra legitimității reprezentării lui Hristos cu ochii deschiși pe cruce; Vasile Lefter (Alba Iulia, România) a înfățișat icoana apărătorilor și mărturisitorilor lui Hristos din vremea comunismului din România ca temelii ale Bisericii Sale; Vladimir Saskov Andreev (Plevna, Bulgaria) a pictat pe Sfântul Ierarh Serafim din Sofia și Sfântul Luca al Crimeei, sfinți recent canonizați; Viktor Dovnar (Minsk, Bielorusia) a ales să îl înfățișeze pe Sfântul Constantin Zhdanov, având la dreapta sa o biserică rusească, cu oseminte ale martirilor din vremea comuniștilor în osuar, iar la stânga Biserica Krețulescu din București, cu martiri români reprezentați sub formă de coconi ce așteaptă Învierea; Nicolai Smetanin (Rusia), a recurs la o resursă iconografică paleocreștină, pictând în frescă un grup de mucenici; Cristina Șchiop (Timișoara, România) a lucrat în meplat un medalion în care este înfățișată metafora pelicanului care își învie puii uciși de șarpe cu propriul sânge.

Cea de-a cincea ediție a simpozionului dedicat iconografiei contemporane, cu participări din mediul internațional, a încercat să formuleze astfel răspunsuri iconografice variate problematicii reprezentării apărătorilor și martirilor lui Hristos în termenii atât ai tradiției ortodoxe cât și ai celor ce reiau mai vechi reprezentări creștine, dar și în aceia ai căutărilor unui demers viu, căci istoria prea recentă face ca abordarea acestui subiect să fie încă una delicată. Poate că tocmai această stare, pe care mireanul dar și iconarul o simte încă nelămurită, încă neînchegată pe deplin, a fost și cauza pentru care atât unele dintre reprezentări cât și, mai cu seamă discuțiile ce au urmat au reluat explicații teologice dinainte de stabilirea formei canonice, cel puțin a spațiului creștin Răsăritean.

Vom păstra deschise aceste discuții, în pregătirea cărții ce va urma să apară în primele luni ale anului următor și ne vom strădui să aducem și aici unele dintre mărturiile lansate public cu această ocazie. Să fie spre adunare frățească și spre slavă lui Dumnezeu!