Expoziția începe să se precizeze treptat. Vizitatorii vin și
pleacă, ne ajută și această toamnă blândă, târzie.
Am povestit, în prima parte a zilei cu artista din Georgia.
Mărturia sa, despre sfântul contemporan pe care a ales să-l înfățișeze, este
una emoționantă. Despre Sfântul Gavriil se spune că a fost nebun întru Hristos.
Avea o mimică foarte mobilă și din imaginile care circulau cu el, Qetevani nu reușea să surprindă o expresie
reprezentativă pentru sfințenia sa. După numeroase încercări, descurajată, a
luat panoul de lemn, a mers la mormântul sfântului și s-a rugat să o ajute.
Chipul s-a limpezit și este cel pe care îl pictează și acum aici, cu noi.
Cu Ivan Polverari de la Roma, am povestit despre numele lui
neobișnuit, dat de mama sa, care citea Frații Karamazov când era însărcinată și
despre bunicii săi, comuniști fervenți. Și despre cele trei momente care i-au
marcat devenirea ca iconar. Primul, petrecut la vârsta de șapte ani, când
învățătoarea din școala primară, care i-a pus la îndemână o reproducere a
Madonnei di Crevole, de Duccio di Buoninsegna, și cu care a experimentat timid,
câteva tehnici de desen și pictură. Al doilea, care ține de conștientizarea
puterii rugăciunii, petrecut atunci când bunicul său i-a povestit cum, fiind luat
prizonier de către nemți, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, a
petrecut ani buni, exilat pe insula Rodhos. În fiecare zi ducea, într-o cutie
de muniții, flori pe care le închina la icoana Fecioarei, pe care o ruga să îi
înlesnească întoarcerea la ai săi. Cel de-al treilea, generat de două cadre cu
o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, dintr-un documentar despre lumea greacă,
ce se difuza la televiziunea italiană.
A lucrat multă vreme desen și pictură, aproape la
întâmplare, autodidact, fără să cunoască tehnici sau procedee. Pașii i-au fost
îndrumați, într-un bun moment al vieții sale, către mânăstirea rusească din
Roma, unde, Maica Iugna a fost prima sa maestră în adevăratul sens al
cuvântului. Ea este și cea care l-a îndemnat să meargă la Trento, la mijlocul
anilor 90, unde, copil de pensule al marelui maestru al iconografiei Fabio
Nones, decide că asta va fi și profesia sa: aceea de iconar. Nu a fost o
alegere ușoară, mai cu seamă în Italia acelori ani, în care iconografia era
percepută ca fiind ceva venit din exterior, și nu ca având profunde rădăcini pe
pământul latin. A asumat acest drum, cu toate dificultățile ce derivau de aici,
trăind ani de zile doar cu pâine, asumând că va avea târziu o familie sa.
În 1996 s-a întors în locul său natal, lângă Urbino, unde
și-a deschis un mic atelier de icoane. A avut comenzi pentru icoane de botez,
sau care erau oferite mirilor, la slujba de cununie. Apoi s-a stabilit la Roma,
unde trăiește și azi, din rodul muncii sale de iconar, împreună cu soția și
fiica sa.
Despre participarea la acest simpozion spune că este o
bucurie și că o mare parte dintre colegii săi de la Roma l-au susținut, spunând
că, prin participarea sa aici, le oferă și lor recunoaștere, confirmare.
Consideră că acest tip de manifestări nu este doat necesar, ci vital.
Despre icoana propusă, Iisus Răstignit, îmbrăcat în colobium
purpuriu, spune că este un prototip de reprezentare siriac, din primele secole,
care parcurge spațiul creștin occidental pentru a se întoarce, azi, pentru a
onora memoria noilor martiri, în Orientul Apropiat. Crede cu putere că icoana,
ca expresie înaltă a artei sacre, bisericești, unifică cele două brațe ale
creștinismului (cel catolic și cel ortodox) și că ne amintește, cu fiecare
manifestare a sa, că am fost uniți pentru mai bine de un mileniu. Deși este
singurul catolic prezent la această ediție, simte că are o datorie de onoare
pentru biserica ortodoxă și privilegiază, la nivelul discursului, arta
catacombelor, originea comună a artei sacre din orient și din occident.
Petrou Yorgos din Larnaca, Cipru, a pictat de când se știe.
În clasele primare, desena din memorie sfinți pe care îi văzuse în biserică. La
șapte ani, a avut șansa să devină vecinul unui refugiat din nordul Ciprului,
care l-a învățat tainele icoanei dar și ale muzicii psaltice. Se roagă și azi
pentru el. Maestrul maestrului său a devenit și maestrul său. Părintele Simeon
este cel care l-a trimis să studieze teologia la Atena. A devenit profesor și,
cu elevii săi, care au între 12 și 18 ani, pictează uneori icoane, sau cântă,
după caz, muzică psaltică. Are șase copii și mulțumește Domnului că l-a
binecuvântat, atât în plan personal, cât și profesional.
A mai participat la ateliere de acest gen, în Slovacia,
această ediție i se pare însă specială, pentru că este dedicată martirilor din
închisorile comuniste, despre care el știe deja multe lucruri. Povestea este
că, venind într-o seară pe un drum de munte, din Cipru, mașina i s-a defectat.
Un român și un bulgar l-au ajutat și el le-a pus întrebări despre martirii din
închisorile comuniste de la noi. Ei au fost surprinși că el citise cartea
lui Valeriu Gafencu, tradusă în engleză.
Îi fusese dăruită de părintele de la biseirica la care Yorgos cântă în strană.
Ajuns acasă, după o noapte dificilă, a găsit mesajul de pe facebook de la Ioan
Popa, prin care acesta îl invita la acest simpozion. A considerat un semn divin
și s-a îndreptat către noi.
Icoana la care lucrează aici, este una tipic cipriotă: Maica
Domnului Îndurătoarea din Kykkos (Eleusa Kykkotissa). Despre originalul acestei
icoane se crede că este unul dintre puținele prototipuri pictate de Sf. Apostol
Luca. Se păstrează în Cipru, într-o mânăstire din secolul al XII-lea, ale cărei
baze au fost puse de călugărul Isaia. Este o icoană de mici dimensiuni, pictată
în tehnica encaustică, acoperită cu argint, într-o ramă impunătoare. Este
surprins, la rândul său, că domnul Marcel Petrișor, a citit ieri de la prima
vedere că modalitatea în care este înfățișat Iisus are legătură cu Rastignirea:
gâtul, expus spre tăiere (mielul lui Dumnezeu sacrificat), picioarele goale, cu
călcâiele expuse, aluzie la profeția conform căreia cu călcâiul gol va fi
strivit șarpele din vechime. Faptul că Iisus poartă cercel, face referire la
modalitatea folosită în Asia Minor de a marca fiul unic.
Atât pentru ziua de azi. Vă așteptăm cu drag la Otopeni, cum
vedeți, poveștile se încheagă într-o istorie comună, cea a unei trude
binecuvântate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu