Ziua a VI-a  - imagini de la masa rotundă

Ziua a VI-a - Lucrările finale

Alin Pater - Arad - Cuvioasa Varvara - icoană pe sticlă 

Andrei Mușat - București -  Sfinții Arhangheli - tempera pe panou de lemn 

                   
                           Andrei Nuțu - Piatra Neamț - Bunavestire - tempera pe panou de lemn

     Claudiu Sfara - Baia Mare - Sfinții Împărați Constantin și Elena- tempera pe panou de lemn

Florentin Stoian - Brăila - Maica Domnului Împărăteasă - tempera pe panou de lemn

Florin Deaconiuc - Iași - Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanu - tempera pe panou de lemn

              George Romila - Piatra Neamț - Sfântul Gheorghe - tempera pe panou de lemn

Ovidiu Gliga - Brașov - Nașterea Maicii Domnului - tempera pe panou de lemn 

Pr. Emanuel Ganciu - Troiță - meplat în lemn de stejar 

 Stanislav Grecu - Chișinău - Adormirea Maicii Domnului - tempera pe panou de lemn 

George Romila (43 ani) a absolvit Liceul de artă Victor Brauner din Piatra-Neamț și Academia de arte din Cluj, la secția grafică. De ortodoxie se apropie în ultimii ani de facultate. La început, a privit icoana prin filtrul artei moderne, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi fost o capcană. Consideră că nu poți privi icoana doar din punct de vedere al expresiei artistice, pentru că te blochezi, îți plac exagerările, iar mai târziu vezi greșelile. Spune că ai tot timpul nevoie de un ochi proaspăt. A simțit lipsa unui maestru și se bucură că a găsit un grup cu o părere sinceră, care să-l  ghideze. "Învățând din propriile greșeli, drumul devine mai lung, cu ani întregi de frustrări și icoanele tale rămân prinse într-un iconostas, cu care trebuie mereu să te confrunți. În anii 2000, accesul la internet nu era atât de facil, albumele aveau culori virate și aveai ocazia să înveți greșit din start. Astăzi există bănci întregi de imagini pe internet și oameni generoși, nu doar români, ci și greci, sârbi, macedoneni. Îți trebuie, însă, discernământ".

 Artistul a avut ocazia să-l întâlnească la Vatoped pe părintele Haralambie, care i-a spus care-i sunt problemele și care a reușit să îl facă să se smerească, să studieze, să își impună o disciplină și studiu pe termen lung. Consideră că e încă la început de drum, iar provocarea, lansată de Ioan Popa, de a se apleca către icoanele populare, i-a prilejuit descoperirea comorilor de duhovnicie, simplitate și frumusețe încapsulate în creația populară. Spune că firea iconarului poate filtra, preluând elemente de sintaxă pe care le adaptează la ceea ce cere icoana ortodoxă și te apropie treptat, de icoana care ți se potrivește.

La Iconari în Otopeni, l-a pictat pe Sfântul Gheorghe, pentru că i s-a părut ofertant (cu elemente diverse: animale, natură, personaje). A observat cu atenție cum au simțit vechii iconari să trateze aceste lucruri și este fascinat cum aceștia au reușit să sintetizeze elementele de vegetație sau, după caz, anatomia. A propus o abordare cromatică curajoasă, cu culori saturate, amintind de cromatica orientală, a arabilor și evreilor, și a pus frână artistului care ar fi vrut, poate, mai multe elemente. Și-ar fi dorit să aibă mai mult timp de studiu și să fi venit cu tema de acasă, cu un desen mai închegat. Simte o ușoară nesiguranță în a folosi un stil care nu îi este, încă, propriu (icoana populară). Spune că trebuie să știi unde să te oprești, cu culoarea și linia, să nu exagerezi, pentru că un stil eclectic riscă să nu dea coerență icoanei tale.

Este adeptul principiului, conform căruia Biserica recomandă dreapta măsură, astfel încât nu se angajează într-o noutate pe care nu o cunoaște și nu o stăpânește. Consideră important ca expresivitatea să fie circumscrisă elementului iconic. Mesajul pe care Biserica l-a predat prin icoană trebuie avut în vedere și de iconarii de azi, iar icoana de secol XIII și XIV consideră că este o lecție a unui limbaj ajuns la maturitate și care funcționează ca un far, ca un reper. Dacă te îndepărtezi și pierzi din vedere farul, te rătăcești în estetisme. Iată de ce, spune iconarul, trebuie să rămâi tot timpul cu fața spre Biserică, cea care a copt, în sute de ani, o importantă teologie a icoanei.

Claudiu Sfara (43 ani) a absolvit Liceul de artă din Baia-Mare și facultatea de arte vizuale din Oradea. A colaborat cu pictorul Mihai Panfil din Iași. Ocazia de a lucra pe șantier i s-a ivit în timpul facultății, atunci când un coleg de la arte, care lucra ca ucenic la un pictor de biserici a vrut să plece și să lase pe cineva în locul lui. A lucrat câțiva ani vara pe șantiere, mai ales frescă cu Florian Negruț, în județul Sălaj. Apropierea de slujbele ortodoxe a venit mai târziu, atunci când s-a întâlnit cu Marcel Trifa din Oradea, un coleg, pe care îl consideră un exemplu personal esențial prin trăirea religioasă pe care i-a insuflat-o. Apoi, vreme de 10 ani, a pictat icoane și iconostase, după modele grecești.

Prima biserică în care și-a asumat un program iconografic a fost cea din Călinești. Biserică nouă, în stil maramureșean, unde trebuia să propună un model iconografic de inspirație populară. Proiect care l-a dus la bun sfârșit, dar pe care azi l-ar aborda diferit.

 O experiență insolită a constituit-o iconostasul pictat pentru o biserică a unei comunități ortodoxe din New Jersey pe care l-a pictat în stilul lui El Greco. A revenit în Munții Apuseni și, îndrumat de Ioan Popa, a făcut un salt calitativ în acest meșteșug. Consideră că executarea multor cópii i-a format o anumită ușurință, însă corecturile și sfaturile pe care Ioan Popa i le-a dat, l-au ajutat mult.

La acest simpozion abordează icoana Sfinților Constantin și Elena, într-o manieră simplă și clară. Schimbarea la Față este scena care îl împlinește cel mai mult. Este o icoană de format mare, pe care a adus-o în expunere. Chiar dacă are căutări și dorință de inovație, nu își pune deocamdată problema acestei abordări. Spune că inovația se originează în creația Domnului, iar icoanele vechi, dincolo de un exercițiu util, dacă devin modele vii prin rugăciune, post, măiestrie și talent, pot constitui o sursă de inspirație. Despre pictura bisericească cu caracter popular, spune că este foarte potrivită pentru bisericile maramureșene. O consideră sensibilă și naivă și, în ultimii ani, a încercat să își însușească elemente pe care le putea adapta, respectând compoziția și cromatica originare.

Povestește că, într-o zi, când lucra, un pictor bun, înainte să urce lângă el, pe schelă, s-a închinat la cele două icoane din biserică, chiar dacă erau icoane fără calități artistice. Acest gest a fost pentru el revelator, gândindu-se că o icoană trebuie să aibă în primul rând o calitate intrinsecă.

Participarea la simpozionul Iconari în Otopeni îl bucură, pentru că îl stimulează să lucreze, alături de ceilalți colegi, întru credință.

Stanislav Grecu (36 ani) a absolvit  Liceul de artă din Chișinău și Facultatea de Arte Vizuale ,,Ioan Andreescu” de la Cluj, secția pictură. S-a format ca ucenic în atelierul celebrului pictorului de școală rusă Dumitru Peicev. Împreună cu Florentin Stoian a lucrat în 2007 pe un șantier la o mânăstire din Oradea, cu hramul Bunavestire. A fost prilejul cu care a început să lucreze frescă, dar și primele icoane. În școala de la Chișinău, mai cu seamă în perioada liceului, a deprins o pictură realistă, academică, foarte tehnică, ceea ce artistul a perceput ca fiind o adevărată limitare. La Cluj, însă, a avut ocazia să redescopere pictura impresionistă și, în timpul facultății, a avut încercări chiar în zona picturii naive. Încă de la început, icoana, prin stilizarea ei, prin faptul că figurile nu erau redate realist, i-a sugerat o mai mare libertate. L-a marcat și i-a plăcut foarte mult. Venea dintr-o familie în care ortodoxia era la ea acasă, în care mama și bunica erau foarte credincioase și a descoperit în pictura de icoane lucrurile pe care le căuta.

A avut ocazia să lucreze și cu Ioan Popa. Această experiență i-a creat posibilitatea de a descoperi lucruri noi, mai puțin știute și a înțeles că acest tip de pictură bisericească îl așează în matcă. Accesul la baza de date a lui Ioan Popa i-a deschis noi perspective și i-a continuat căutările din facultate, în domeniul picturii naïve. Dacă vreme de mulți ani a avut resurse limitate în acest domeniu, consideră că accesul la o astfel de bază de date, atât de vastă, conține în el și riscul de a te rătăci. Ar trebui ani de zile să o poți parcurge și sorta. Cea mai mare provocare a artistului iconar i se pare aceea de a reuși să pregătească lucrurile și să le plaseze în context, să adapteze programul iconografic al unei biserici în funcție de locul și arhitectura acesteia. Căci i se pare ciudat să vezi într-o biserică maramureșană pictură paleologă, așa cum nu i se pare potrivit ca într-o biserică din Țara Românească să întâlnim pictură sârbească. Desigur că aici un rol foarte important îl are comanditarul.

Tema pe care a abordat-o în acest simpozion este o scenă de suflet: Adormirea Maicii Domnului, pe care a pictat-o, de-a lungul timpului, în diferite spații atipice mai mici sau mai mari. Pe lângă stilizarea necesară, cea mai mare provocare a constituit-o, după părerea sa, plasarea în context a elementelor cu character popular și integrarea lor, din punct de vedere cromatic și compozițional.

În ceea ce privește raportul între tradiție și inovație i se pare că util este, nu a copia fără sentiment, ci a recompune sintaxa unei icoane, pornind de la elemente de vocabular consacrate. Nu consideră că e greșit să vii cu ceva diferit, ci i se pare absurd să copiezi aceleși imagini în spații și biserici diferite, generând doar replici, fără un punct de vedere personal. Pe de altă parte, consideră  că libertatea de a inova implică responsabilitate pentru lucrul cât mai bine făcut și pentru păstrarea contextului liturgic.

 Alin Pater (33 ani) a absolvit Liceu de arte Sabin Drăgoi din Arad. A urmat cursurile Facultății de Arte plastice de la Universitatea de Vest din Timișoara, unde a absolvit inclusiv masterul în conservare și restaurare. Încă de mic, părinții l-au îndreptat spre desen și, foarte curând, la Palatul copiilor, a descoperit că icoana îl atrăgea. Un moment decisiv l-a consitituit apariția în proximitatea sa, a artistei Angela Hanc, care preda la Palatul copiilor, și care i-a împrumutat o carte de iconografie - Truda iconarului. De atunci, a citit tot ce a găsit pe tema icoanei și a provocat multe discutii pe această temă cu profesoara sa. Adevărata școală consideră, însă, că a dobândit-o pe șantiere.

La început, desconsidera icoana pe sticlă, crezând că oricine poate face asta și i se părea că este un tip de limbaj mai greu accesibil decât cel al icoanei culte. I se pare nedrept că icoana populară este considerată arta săracilor, fiind mai puțin apreciată decât icoana pe lemn, fresca și mozaicul. Iubește icoana pe sticlă, pentru frumusețea ei frustă și pentru mesajul ei direct, pentru funcționalitatea imaginii, cu mai puține teoretizări filozofice și o asemuie cu o gură de aer proaspăt. Există și în icoana populară modele clasice de la care, însă, artistul își permite să devieze căci consideră mai importantă viața icoanei decât copierea unui model. Nu de puține ori, se abate de la linia izvodului, pentru că spune că o copiere fără discernământ a modelelor doar pentru că sunt vechi, nu garantează valoarea. Căci și în vechime se făceau lucruri bune și mai puțin bune.

La simpozion, o pictează pe Cuvioasa Varvara, de care s-a apropiat citind viața sfintei. A adunat elemente și a compus scene, astfel încât icoana să se susțină teologic și estetic. Spune că apropierea de un sfânt, atunci când lucrezi o icoană, evlavia pe care o ai la acel sfânt ajută la clarificarea unor detalii importante. Fiecare lucrare aduce, dincolo de o provocare tehnică, o provocare duhovnicească, cu impact în sufletul celui ce lucrează. Nu de puține ori este greu de prevăzut dacă tu alegi icoana sau icoana te alege pe tine. Tradiția și inovația nu sunt în viziunea sa plasate pe o axă în puncte diametral opuse. Nu consideră că tradiția aparține trecutului și inovația viitorului, ci, mai curând că ochiul iconarului poate selecta elemente insolite din pictura veche, lucruri ce sunt de o incredibilă actualitate și care, puse într-o altă sintagmă, pot avea un caracter de inovație. Pentru asta însă este nevoie de responsabilitate și discernământ.

Florin Deaconu (36 ani) este absolvent al Liceului teoretic Mihai Eminescu din Bârlad. După mai mulți ani, în care a urmat cursurile de pictură la clubul copiilor, a urmat cursurile Facultății de Artă Sacră din Iași. Aici l-a avut profesor pe Tudor Vasile, cel ce s-a numărat printre participanții simpozionului nostru, la editia a IV-a.

Încă din liceu, a lucrat icoană și a participat la numeroase tabere de creație, fără însă a fi convins că pictura bisericească va fi drumul lui. Cu timpul, însă, a simțit că aceasta ar fi alegerea corectă. În facultate, procedura de autorizare a unui pictor bisericesc i se părea extrem de anevoioasă și multele ore pe care le petrecea pe schelă îi dădeau senzația că nu va putea să rămână în acest areal. Ajutorul a venit de la o colegă, care l-a chemat pe un șantier. Ea știa foarte clar ce trebuia să facă și, desenele ei, observate îndelung, vreme de 2 ani, de ucenic au constituit inițierea artistului. A primit apoi comenzi sporadice și lucrurile au început să se lege. Icoana pe care o pictează aici (Sfântul Prooroc Ilie) îl bucură, atât pentru că se pretează caracterului popular, dar mai ales pentru faptul că pe fiul său de 5 ani îl cheamă Elisei. Principala provocare a fost aceea că, dacă până acum a lucrat neconstrâns, este prima dată când trebuie să lucreze în manieră populară.

 Se bucură de această participare, pentru că are confirmarea că face parte dintr-un grup cu aceleași interese, căutări și frământări, iar faptul că se numără printre ei, îl consideră ca pe o recunoaștere că a trecut perioada de ucenicie, că a parcurs niște etape necesare. Îi place să experimenteze și nu de puține ori își caută inspirație în pictura laică, fiind mai puțin ancorat în tradiție. Consideră că tehnica este un element secundar pentru redarea conținutului și că cel mai important lucru este ca mesajul icoanei să fie cel corect. Se bucură că are prilejul să ia contact direct cu lucrările celorlalți iconoari, văzute pe internet. Apreciază în mod deosebit discuțiile libere între participanți, despre icoană și nu numai, iar faptul că participarea se face pe bază de invitație reprezintă o încurajare pentru cel invitat și o recunoaștere implicită a lucrului său.

Ziua a V-a

Ovidiu Gliga (37 ani) a absolvit liceul teoretic în Alba Iulia și primele informații vizuale (icoane, diapozitive), i-au fost furnizate vreme de mai mulți ani de Maica Maria (greco-catolică). Tatăl său desena tot timpul, însă părinții nu l-au încurajat în a urma o carieră artistică. Trăia într-un mediu fervent religios, în care conviețuiau mai multe confesiuni creștine. Deși nu avea ca direcție icoana în sine, era fascinat de imaginile cu subiect religios, mai cu seamă de cele pe care le vedea în revista Turnul de veghe. Era curios și punea mereu întrebări. Bunicii au fost cei care s-au ocupat de devenirea sa duhovnicească, l-au spovedit și împărtășit de foarte curând, astfel încât, atunci când o profesoară de la Palatul copiilor i-a propus să facă și câteva încercări de icoană pe sticlă a acceptat bucuros. În clasa a XI a a decisă că va merge la Facultatea de teologie - artă sacră la Cluj-Napoca, iar masterul l-a absolvit la Univesitatea de Arte și Design de la Cluj. A continuat studiul pe cont propriu și își căuta un îndrumător, atunci când, împreună cu un coleg de facultate, cu soția și încă doi prieteni, au ajuns să picteze biserica Sfântului Mare Mucenic Mina de la Alba Iulia. În 2008 s-a mutat la Brașov, unde a predat vreme de cinci ani la seminarul teologic, secția de patrimoniu. Când seminarul și liceul pedagogic au fost comasate, a vrut să părăsească învățământul. A fost solicitat, însă, să rămână în sistemul de învățământ, la Școala populară de artă, unde predă și azi.

Pictează Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, o temă complexă, atât din punct de vedere stilistic cât și compozițional. Lucrarea sa de licență, care l-a avut în centru pe Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul, l-a apropiat în egală măsură și de Sfântul Ioan Botezătorul, curiozitatea sa hrănind o mare admirație pentru cei doi sfinți. I se pare combinația ideală și greu de urmat, între duritate, consecvență și blândețe. Scena Nașterii o consideră uluitoare, prin bucuria pe care o aduce un prunc în orice familie, coroborată cu paradoxul părinților bătrâni, care prin statornicie și verticalitate au obținut, în cele din urmă, dar de la Dumnezeu. Cea mai mare provocare a fost să transpună totul într-o manieră populară, astfel încât a căutat să rezolve tema, mai cu seamă la nivel grafic, ca pe niște fire, care ajută la țeserea între ele a unor pete de culoare. Vrea să meargă în continuare pe această direcție, căci îi place și i se potrivește. În fiecare an, a venit cu elevii săi la simpozion și nu de puține ori le arată în albumele edițiilor precedente faptul că putem fi atenți la dogmatică și deschiși la rezolvări diferite, în același timp. Fiecare icoană este, în opinia sa, un amestec între tradiție și dorința fiecărui iconar de a se exprima. Însă icoana te smerește ea; nu va fi scăpată de sub control și nu inovezi nimic. Dacă ești ancorat duhovnicește în Sfânta Scriptură nu ai cum să deviezi.

Ziua a V-a

Florentin Stoian (39 ani) a absolvit Liceul de Artă din Brăila, Facultatea de arte vizuale din Oradea și are o licență în Istoria și teoria artei la Universitatea Națională de Arte din București. Stagiatura și-a făcut-o pe șantierul domnului Cornel Pașcanu la Tulcea. O influență importantă a avut-o, în devenirea sa, colegul său Cătălin Buzoianu, pe care îl consideră un exemplu demn de urmat. A început să picteze icoane având o bază clasică și după trei ani în învățământul de artă, după șantiere de frescă în Maramureș, a hotărât că icoana îi este cel mai aproape de suflet.

Lucrarea pe care o realizează la acest simpozion are la bază o icoană descoperită la Curița, o localitate din zona Oneștiului. Participând la o campanie a Patriarhiei, în care erau inventariate bisericile monument din Moldova, a găsit două icoane depozitate în altarul bisericii din această localitate: Maica Domnului și Sfântul Nicolae. Există și o a treia icoană, în aceeași manieră, care îl înfățișează pe Arhanghelul Mihail, icoană ce se află la Muzeul din Borzești. I-a plăcut foarte mult sinceritatea execuției meșterului popular, astfel încât a ținut să o aducă în atenția publicului. În același timp, consideră că această icoană nu este de factură moldovenească și presupune că a fost adusă din Țara Românească.

Despre Iconari în Otopeni spune că este un context viu, în care poți beneficia de un schimb de experiență, de idei, de cunoștințe tehnice, chiar și de materiale și unelte, că poți vedea cum se dezvoltă și cum gândește cel de lângă tine. Spre exemplu, a văzut la Ovidiu Gliga cum începe armonizarea fondurilor calde, pe care vine apoi cu culorile reci. Sunt etape pe care nu le poti decela într-o lucrare finită. Se bucură de participarea la acest simpozion ca de un curs practic intensiv, în care sunt încurajate căutările sincere în domeniul iconografiei, ceea ce ce unește și transformă oamenii. Se consideră deocamdată mai aproape de tradiție, al cărei vocabular îl deprinde, în perspectiva unei eventuale inovații.

Ziua a V-a

Andrei Mușat (30 ani) a absolvit liceul de artă. Are două licențe. Una însoțită de master la secția murală a 

Universității Naționale de Arte, cealaltă la secția de artă sacră a Facultății de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul" din București. Lucrarea sa de doctorat, în curs de publicare, pe care a susținut-o la Universitatea de Vest din Timișoara sub îndrumarea Suzanei Fântânariu, are ca temă Kitschul: simulacrul religios în Europa de Sud-Est post-totalitară. A studiat doi ani la Berlin la Institutul de Istoria imaginii și artei - Universitatea Humboldt. În această ediție a simpozionului, propune icoana Sfinților Arhangheli Mihai și Gavriil, într-o manieră arhaică, ce amintește de pictura romanică și cea creștină a primelor veacuri. ,,Îmi doream de multă vreme să fac îngerii în aceste proporții cu șase capete în loc de cel puțin șapte și jumătate cum vor toți. Dar niciodată nu am avut ocazia. Unde, dacă nu aici, să fi putut face un asemenea experiment?"

Cea mai mare provocare consideră că este aceea de a ține în frâu academia din tine. ,,După ce te-ai hrănit din libertatea voluptuoasă a modelelor care ți-au fost propuse, la care se adaugă formele pe care vestul le privilegiază, după ce vezi cele mai actuale experimente plastice din occident și înțelegi gustul europeanului pentru forme primitive, brute, faci o buclă și vezi la tine acasă o cultură criptată într-o aparentă incultură și simplitate. Am numit aici arta populară. Mă bucur că la acest simpozion nu se forjează pe tiparul țăranului autentic pe care să-l mitizăm." Dacă reușești să ții în frâu academia din tine, care te provoacă să-i corectezi pe cei vechi, poți spera să faci o modestă reproducere care împrumută parțial din libertatea pictorului popular. Eu leg arta populară de ideea de libertate, mai curând decât de povești cu căciula dacică".

Pentru simpozionul Iconari în Otopeni și-ar dori o vizibilitate sporită, mai cu seamă în rândul publicului larg. Se revendică din arealul conceptual al lui Sorin Dumitrescu, vizibil mai cu seamă în desenele sale. La tradiție se raportează într-un mod dinamic, considerând că este important cât poți lua din limbajul clasic, astfel încât să nu cazi în clișeu și în kitsch așa cum la artiștii foarte artiști există riscul dinamitării imaginii sacre. Și-ar dori să nu mai stăm cu spatele la propriul patrimoniu, să valorizăm modelele locale, fără a apela la naționalisme ieftine. Dezaprobă reprezentările Maicii Domnului care se șterge la ochi cu tricolorul românesc.

Ziua a IV-a

Andrei Nuțu (n. 1996), mezinul acestei ediții, este din Piatra – Neamț. Este absolvent al Liceului de Arte din orașul natal, iar studiile superioare le-a făcut la Cluj, specializarea pictură de șevalet.

A început să picteze de mic, la Palatul Copiilor, unde, sub îndrumarea profesoarei Cristina Petrariu a abordat mai multe tehnici, de la pictură cu caracter laic, la icoană pe sticlă și pe lemn. Ioan Sbârciu și George Romila i-au fost, apoi maeștri primul pe partea de pictură laică, celălalt pe icoană. Se bucură de privilegiul de a fi coleg, la această ediție, cu profesorul său, George Romila, pe care îl apreciază foarte mult și de la care consideră că are încă multe lucruri de învățat.

În biserica în care a slujit vreme de șapte ani ca hipodiacon, se restaura pictura, care avea caracter popular. Astfel, având din liceu o bună bază de cunoștințe de desen, anatomie artistică, cromatologie, s-a putut apropia de icoană, încă din clasa a X-a, când profesorul Romila, care le preda, la acel moment istoria artei, l-a luat la el în atelier.

Pentru partea de frescă și șantier, Andrei și-a făcut ucenicia cu Nicolae Bălan, cel ce l-a sprijinit și cu suportul teoretic și dogmatic.

La pictura de șevalet nu a renunțat, practic, niciodată. Compozițiile sale, cu personaje surprinse în ipostaze dramatice, sunt de mare impact vizual și cu o mare încărcătură spirituală. Alternează, profilactic, perioadele în care privilegiază pictura laică sau, după caz, pictura cu caracter religios.

Despre simpozionul Iconari în Otopeni spune că ar trebui să aibă ceva mai multă vizibilitate în afara cercului de inițiați, să fim ceva mai deschiși către publicul larg.

Ceea ce este surpinzător la Andrei este acest caracter versatil, care îi permite să se miște natural în mediul pictural. Pentru că, în ultimii ani, s-a preocupat să își însușească vocabularul picturii bizantine, cu prilejul participării la acest simpozion (unde pictează Bunavestire), și-a impus o mai mare libertate, pe care pictura de șevalet i-o acordă, ca să introducă într-o icoană clasică, acel caracter popular, despre care facem vorbire. Consideră că icoana populară trebuie să respire libertate, să pornească de la un model consacrat, dar să nu aibă acel caracter căutat, prea elaborat, care îi limitează impactul asupra închinătorului.

Seriozitatea, promptidudinea cu care răspunde diferitelor provocări, suportul teoretic acumulat, sunt calități intrinseci ale demersului său.

Ziua a IV-a

Am primit vizita unor tineri studioși, de la Galați, care s-au bucurat de o prezentare detaliată a fiecărui participant, făcută de Ioan Popa.
Chiar și doamna Ruxandra Garofeanu a fost curioasă să vadă ce lucrează tinerii iconari.
Foști participanți, soții Anca și Alex Costenco, buni mozaicari, ne-au vizitat, de asemenea.
O zi plină, o atmosferă plăcută, o calmă și caldă bucurie duhovnicească.

Ziua a III-a

Începem prezentările participanților

Părintele Emanuel Ganciu (n. 1983), este, în prezent, profesor de religie și voluntar la Școala Copil Dorit, unde are un curs opțional de sculptură în lemn, dedicat copiilor.

Este absolvent al Colegiului Național Sfântul Sava din București și al Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul, din București.

A pornit cu pictura de icoane, în timpul liceului, studiind Erminia lui Dionisie de Furna, adunând materiale (var, cărbune, argile) pentru a reface procesul arhaic, cvasi-alchimic al obținerii pigmenților naturali. Treptat, însă, s-a apropiat mai mult de meșteșugul sculpturii în lemn, mergând, de foarte devreme, ucenic la Aurel Obreja, sculptor și fost deținut politic. Acesta petrecuse în închisoare 17 ani, desăvârșindu-și arta sculpturii miniaturale, folosind orice material găsea.

Părintele Emanuel Ganciu a petrecut, apoi, zile întregi în atelierul sculptorului Remus Dragomir, unde a pus în practică tot ceea ce învățase la Muzeul Satului.
Când părintele Constantin Galeriu l-a văzut o dată lucrând, i-a spus tatălui său: încurajați-l să se țină de acest mesteșug, că va ajunge, cândva, să trăiască din asta. Gând care s-a adeverit.

Prima sa lucrare importantă, datează din 2003. Este Troița Eroilor Revoluției, din Piața Romană. A beneficiat, la acea vreme, de sfaturile și de ajutorul concret al sculptorului Virgil Scripcariu.

Ceea ce ne propune la această ediție a simpozionului, este reconstituirea unei troițe foarte vechi, ce se păstrează la Muzeul de Artă Populară din Cluj. Este vorba despre un prototip al unei cruci celtice (cruce în cerc), ce simbolizează jertfa, martiriul. Troița va fi amplasată în Munții Făgăraș, în memoria celor ce au luptat pentru libertate, în perioada comunistă, partizanii din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu.

De la un statornic vizitator, părintele a devenit participant la simpozionul Iconari în Otopeni, prilej pe care îl consideră binevenit, pentru un schimb de experiență între artiști și public, dar mai ales între artiști. Personal, se consideră mai curând meșteșugar decât artist. Pe axa dinspre tradiție spre inovație, se plasează mai aproape de tradiție, considerând tradiția ca pe un dat, ce trebuie preluat și dezvoltat, iar inovația o consideră necesară poate mai curând la nivel tehnologic, decât la nivel de expresie artistică.

Un amănunt deloc de neglijat, este acela că familia părintelui numără nu mai puțin de șapte copii.