Viorel Maxim s-a născut la Botoșani, dar a absolvit liceul de arte plastice din Constanța. A plecat apoi, ucenic, pe șantierul de la Târgu Mureș, unde se află, încă, cea mai mare suprafață pictată într-o catedrală (8000 de metri pătrați). A fost discipol al lui Nicolae Stoica, cel ce la 76 de ani urca încă, pe schelă. Cu mâini mari, ca niște lopeți, când făcea corectura, trăgea câte două linii de câte un metru fiecare, perfect drept, spre uimirea asistenței. Maestrul Nicolae Stoica s-a stins la 80 de când lucrarea vieții sale a fost gata.
Acolo am învățat frescă definitiv, spune Viorel Maxim și tot de atunci am fost fascinat de mozaic. Făceam sute de schițe, pe care le hașuram ca și cum ar fi fost făcute din mozaic.
Despre tema care i-a fost alocată, spune că se aștepta la un Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazu, pentru care știa rezolvările. S-a frământat mult, când a aflat că va trebui să-l facă pe regele Ferdinand I, Întregitorul României, pentru că acesta este un personaj cu o imagine clară în conștiința publică. Dacă l-ar fi stilizat, în manieră bizantină, risca să nu mai fie recognoscibil. Dacă mergea prea mult spre realism, risca o caricaturizare.
Persona, consider  că rezultatul  este unul foarte echilibrat: chipul regelui este recognoscibil și are majestuozitatea pe care efigia o cere. 
Consideră că iconarul este dator să abordeze raportul dintre tradiție și inovație cu discernământ. Să înțeleagă, adică, faptul că un canon nu este bătut în cuie, dar nici originalitatea de dragul originalității nu este de dorit. Inovația vine de la sine, în urma acumulărilor, prin educația spiritului.
Cred că aici suntem cu toții de acord