George Romila (43 ani) a
absolvit Liceul de artă Victor Brauner din Piatra-Neamț și Academia de arte din
Cluj, la secția grafică. De ortodoxie se
apropie în ultimii ani de facultate. La început, a privit icoana prin filtrul artei
moderne, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi fost o capcană. Consideră că nu poți
privi icoana doar din punct de vedere al expresiei artistice, pentru că te blochezi, îți plac exagerările,
iar mai târziu vezi greșelile. Spune că ai tot timpul nevoie de un ochi
proaspăt. A simțit lipsa unui maestru și se bucură că a găsit un grup cu o
părere sinceră, care să-l ghideze. "Învățând din propriile greșeli, drumul devine mai lung, cu ani întregi de
frustrări și icoanele tale rămân prinse într-un iconostas, cu care trebuie
mereu să te confrunți. În anii 2000, accesul la internet nu era atât de facil,
albumele aveau culori virate și aveai ocazia să înveți greșit din start. Astăzi
există bănci întregi de imagini pe internet și oameni generoși, nu doar români,
ci și greci, sârbi, macedoneni. Îți trebuie, însă, discernământ".
Artistul a avut ocazia să-l întâlnească la
Vatoped pe părintele Haralambie, care i-a spus care-i sunt problemele și care a
reușit să îl facă să se smerească, să studieze, să își impună o disciplină și
studiu pe termen lung. Consideră că e încă la început de drum, iar provocarea, lansată
de Ioan Popa, de a se apleca către icoanele populare, i-a prilejuit
descoperirea comorilor de duhovnicie, simplitate și frumusețe încapsulate în
creația populară. Spune că firea iconarului poate filtra, preluând elemente de
sintaxă pe care le adaptează la ceea ce cere icoana ortodoxă și te apropie
treptat, de icoana care ți se potrivește.
La Iconari în
Otopeni, l-a pictat pe Sfântul Gheorghe, pentru că i s-a părut ofertant (cu
elemente diverse: animale, natură, personaje). A observat cu atenție cum au
simțit vechii iconari să trateze aceste lucruri și este fascinat cum aceștia au
reușit să sintetizeze elementele de vegetație sau, după caz, anatomia. A propus
o abordare cromatică curajoasă, cu culori saturate, amintind de cromatica
orientală, a arabilor și evreilor, și a pus frână artistului care ar fi vrut,
poate, mai multe elemente. Și-ar fi dorit să aibă mai mult timp de studiu și să
fi venit cu tema de acasă, cu un desen mai închegat. Simte o ușoară nesiguranță
în a folosi un stil care nu îi este, încă, propriu (icoana populară). Spune că
trebuie să știi unde să te oprești, cu culoarea și linia, să nu exagerezi,
pentru că un stil eclectic riscă să nu dea coerență icoanei tale.
Este adeptul
principiului, conform căruia Biserica recomandă dreapta măsură, astfel încât nu
se angajează într-o noutate pe care nu o cunoaște și nu o stăpânește. Consideră
important ca expresivitatea să fie circumscrisă elementului iconic. Mesajul pe
care Biserica l-a predat prin icoană trebuie avut în vedere și de iconarii de
azi, iar icoana de secol XIII și XIV consideră că este o lecție a unui limbaj
ajuns la maturitate și care funcționează ca un far, ca un reper. Dacă te
îndepărtezi și pierzi din vedere farul, te rătăcești în estetisme. Iată de ce,
spune iconarul, trebuie să rămâi tot timpul cu fața spre Biserică, cea care a
copt, în sute de ani, o importantă teologie a icoanei.