Prima zi a simpozionului international de iconografie Iconari in Otopeni

(scrisoare de la locul faptei - Mădălina Mirea, curator)

Dragi prieteni,

Sfârșitul de octombrie aduce, întotdeauna, Iconari în Otopeni. Cu rugăciune de început bun, cu miros de smirnă, cu liniște și har pogorându-se. Măsurăm, de fiecare dată, distanța dintre un panou curat și rezultatul său după cele cinci zile de atelier.

Ediția aceasta, cea de-a cincicea, este cu multe povești. Este despre oameni care lucrează icoană de mai bine de două decenii, despre un român din Alba – Iulia și despre o româncă din Timișoara, despre un rus și un bielorus, despre un italian (singurul catolic, dar cu o puternică trăire ortodoxă, a cărui mamă a citit Frații Karamazov și i-a pus numele Ivan), despre o georgiancă, un cipriot, despre un bulgar, și doi sârbi, dintre care unul vine de la Hanovra.

Fiecare are multe de spus și, deși e doar prima zi, am vaga senzație că nu voi putea prinde în cuvinte aceast timp intens.

Ioan s-a întrecut pe sine, a lucrat luni în șir la lista invitaților la a cărei formă hazardul a adăugat tușa finală.

Negocierile le-a dus tot el: cu Primăria Otopeni și cu Centrul Cultural Ion Manu, pentru toate aspectele ce țin de organizarea unei ediții atât de ambițioase, cu artiștii pentru tema pe care o vor reprezenta, cu înaltele fețe bisericești pentru titlul evenimentului. Pentru că ne veți tot auzi spunând acest lucru: ediția din acest an, stă sub semnul apărătorilor ortodoxiei și al mărturisitorilor lui Hristos, în temnițele comuniste. Și chiar dacă noi nu avem încă sfinți canonizați, alți participanți vin cu mărturia lor despre sfinții lor recenți, din anii 90 și chiar de acum mai puțin de un deceniu. Alții au ales să abordeze subiectul încă și mai larg, aducând în prim plan subiectul atât de stringent al noilor martiri întru Hristos, mai cu seamă din spațiul oriental.Vorbim, așadar, de personalități diferite, cu discursuri plastice  de anvergură, justificate teologic în toate detaliile.

În timpul prânzului, am profitat de prezența prietenei noastre, Camelia Munteanu -  excelentă vorbitoare de limbă rusă - și am rugat-o să îmi înlesnească dialogul cu Nicolai Smetanin, din Rusia și pe cel cu Viktor Dovnar, din Belarus (Viktor m-a rugat să schimb eticheta, să scriu că el vine din Belarus, nu din Bielorusia). 

I-am întrebat același lucru: cum au ajuns să picteze icoană, dacă au mai participat la manifestări de acest gen și câteva detalii despre tema pe care o vor aborda.

Povestea lui Nicolai Smetanin este o clasică poveste de convertire. Un artist avangardist, bine cotat și cu succes inclusiv în plan financiar, atinge un punct de marasm, în care pierde sensul existenței. Își cară toate lucrările în curte, cu gândul să le dea foc, se răzgândește în ultima clipă, aderă la Frăția Ortodoxă Alexander Nevsky, din Novgorod, pictează vreme de zece ani doar icoane, după care începe să abordeze și pictura murală. Din felul în care mânuiește pensula, se vede clar o formație artistică de elită.

Este prima dată când participă la un astfel de simpozion, nu știa nimic despre România.

Faptul că ne-a spus că la ei în presă și la televizor nu se vorbește nimic despre țara noastră mi s-a părut, sincer, o veste bună. Este plăcut surprins de manifestările vizibile ale trăirii noastre ortodoxe, din care simpozionul de iconografie contemporană de la Otopeni este parte integrantă.

A ales să înfățișeze un amplu grup de neo – martiri, care transgresează timpul și spațiul, pentru a ilustra frământarea sa, închegată în întrebarea: ce este mai nociv: fascimul, comunismul, sau liberalismul, trei concepte moderne care îl exclud din ecuație pe Dumnezeu și neagă trecutul, în favoarea unui viitor din ce în ce mai incert.

Viktor Dovnar, din Belarus, este la bază regizor de televiziune. A lucrat 21 de ani în studioul de film din Belarus, lucrând, inclusiv, filme de animație. Căutările sale de natură duhovnicească s-au manifestat încă din copilărie. Părinții erau credincioși, fără a merge regulat la biserică. Bunicul avea o biblie masivă, pe care Viktor o cerceta adesea. Învățământul artistic de la Minsk cuprindea studii plastice și cinematografice, cu diverse specializări. Astfel încât a beneficiat de o bună bază a educației plastice. În facultate a început să se apropie de Dumnezeu. O bună bucată de vreme, el și soția sa nu au avut copii. După ce s-au cununat la biserică, li s-a născut un fiu. După Perestroika, activitatea studioului s-a redus, astfel că a revenit la vechea sa pasiune: arta veche rusească, și cea bizantină. A lucrat ani buni în biserici ortodoxe din Polonia, după care s-a întors în țară și a activat ca pictor bisericesc profesionist.

A participat în urmă cu o lună la un simpozion similar, în Polonia. Acolo l-a întâlnit pe Mihai Coman. În Belarus este el însuși organizatorul unui atelier deschis de iconografie.

A ales să-l picteze pe Constantin Jdanov, un preot torturat de comuniști, ale cărui moaște au fost descoperite în 2008 și care a fost canonizat în 2009. Torțonarii i-au rupt mâinile și picioarele și l-au îngropat de viu. Cei ce au venit să ceară eliberarea lui, au fost împușcați.

Mi-a spus  că există o amplă documentare, finanțată printr-o inițiativă privată, întreprinsă de Leonid Marakou, un jurnalist, scriitor și istoric din Belarus, pe care o puteți accesa la această adresă http://www.marakou.by/en/

Ivan Polverari de la Roma, ne-a arătat icoana lui Maximilian Kolberg, pictată de el.

Este un sfânt catolic, canonizat în 2008 care a fost deportat din Polonia la Auschwitz, împreună cu mai mulți creștini care făceau, la acel moment, opoziție antifascistă. Din jurnalul unui ofițer neamț, aflăm că, în ziua în care a fost dus spre locul de execuție, auzea cântări îngerești.

Sperăm că v-am făcut curioși. Vă așteptăm la Otopeni, să toarcem, împreună, firul poveștilor pe care le-am stârnit aici.